La Izvorul Salamandrelor, pe Meseș, un traseu accesibil oricărui zălăuan

Pentru prima oară după mulți ani, am întâlnit zălăuani pe Meseș, în excursie, cu bicicleta sau pe jos, oameni care au ales să-și petreacă timpul în natură la sfârșit de săptămână. Iar asta e un semn că ”Untold”-ul social nu a învins și că unii au ales apropierea de natură, lucru care, împreună cu o educație ecologică, nu poate să facă decât bine. Și pentru natură și pentru om.

Nu e foarte departe, vreo 2 – 3 ore îți ia să ajungi acolo, pe jos, iar cu bicicleta, vreo oră (dus), însă merită cu prisosință să ieși pe Meseș, chiar dacă nu ajungi, neapărat, la locul numit Izvorul salamandrelor, așa cum e trecut pe indicatorul cu marcaj care te îndrumă într-acolo. Te îndrumă… oarecum, pentru că marcajele turistice sînt puse aiurea, iar pentru cineva care nu e obișnuit cu ele, și care nu a mai fost în zonă, e mai mult un fel de-a merge pe ghicite. Lucru nu tocmai în regulă, chiar dacă e greu să te rătăcești pe Meseș. Totuși, marcajele turistice au un scop foarte clar: acela de a ghida turistul către locul trecut pe acel marcaj. Altfel sînt puse acolo degeaba.

Cum urci pe drumul forestier ce duce către Cabana Pionierilor (a fost cândva), la un moment dat, drumul se împarte, așa cum e scris și pe indicatoarele amplasate acolo. Un drum către Cariera calcită – 1 oră de mers (de ce i s-a pus numele ăsta, nu știu, când ar suna mult mai bine ”Către peșteră”, așa cum știu, de altfel, toți cei care au fost acolo și care cunosc Meseșul) . Și un drum – Circuitul Salamandrelor, pe drumul care te duce către Moigrad, un traseu de bicicletă foarte frumos și chiar antrenant.

Cândva loc de tabără, acum în paragină

Puțin mai sus de intersecția asta cu indicatoare, la câteva sute de metri, e ceea ce odată a fost Cabana Pionierilor, un loc în care, acum mulți ani, se organizau tabere școlare. Și veneau copii din toată țara aici, locul ăsta din pădure, izolat, departe de oraș era, la propriu, o atracție. Am fost și eu în tabără de matematică acolo, și îmi aduc aminte de farmecul locului. Seara, înainte de culcare, ieșeam tiptil din cabană să privim căprioarele care venea foarte aproape, apoi mai dădeam o raită prin întuneric, furișându-ne, să nu fim văzuți (programul era program), până sus, pe creastă.

De-a lungul anilor, în multele drumeții pe Meseș, am trecut pe acolo, și de fiecare dată vedeam cum cabanele se degradează tot mai mult, iar locul acela odată plin de copii, acum e dezolant. Acuma, că nu se mai organizează tabere școlare la fel ca pe vremuri, asta e una, dorința cea mai mare a tinerilor, evenimentul cel mai important al anului e atunci când vine Derulo la Untold și își dă jos tricoul, semn că subcultura aproape a învins în societate. Aproape. Iar odată cu subcultura punând stăpânire pe societate, dorința de a merge în natură, în tabere sau drumeții, e doar apanajul celor care iubesc natura. Restul e cu ”Să ne simtem bine! Mâinile în aer!”.

 

Totuși, nu mai există dascăli care să vrea să organizeze excursii sau drumeții pe munte, să facă educație ecologică, să trezească interesul copiilor pentru natură și tot ceea ce înseamnă ea? E la doi pași Meseșul, și nu cred că nu ar exista copii interesați. Ori chiar dacă nu există interes din partea copiilor, se poate cultiva. Natura e casa fiecăruia, chiar dacă de la terasele din oraș nu pare așa. Și dragostea, respectul față de natură nu se învață în sala de clasă, ci în mijlocul ei.

Cabana Pionierilor e acum în paragină. De ce? Nu pentru că nu s-ar putea face ceva pentru a readuce acel loc la viață, dar interesele financiare sînt cele care fac ca lucrurile să rămână așa cum sînt, mulți sînt cei care trag sforile ca acel loc să le revină, cumva, lor. Atâta tot că nu se înțeleg la ”comisioane”. Cum se întâmplă, de altfel, în orice domeniu, oriunde în societatea românească.

Traseu pentru bicicletă sau drumeție,

drumul care duce către Izvorul Salamandrelor e prost marcat. Că lipsesc de-a lungul drumului forestier, e una. Dar atunci când trebuie să o iei la dreapta, pentru a urma traseul, deci de a părăsi drumul forestier, e obligatoriu să existe un indicator care să te îndrume. Nu există. Și nu a existat nici în ultimii ani. Și nu e neapărat periculos lipsa marcajului, însă cel care marchează un traseu turistic își asumă, implicit, responsabilitatea. Și dacă îl trimiți pe om pe Circuitul Salamandrelor, dar nu îi și arăți pe unde să meargă, degeaba pui un indicator la o interseție de drum forestier.

Lăsând la o parte indicatoarele, circuitul ăsta al Salamandrelor te duce la ceea ce a fost cândva Izvorul Salamandrelor, apoi, de acolo, pe creastă, de unde poți să o iei în mai multe direcții. Acuma, ceea ce a fost odată un izvor, și de unde am băut apă de multe ori, e doar o amintire, furtunile făcând prăpăd acolo, copaci uriași sînt căzuți pe tot locul, cu rădăcinile prinse în pământ la vedere. Un scenariu apocaliptic pentru natură – o normalitate și un motiv de a face bani pentru țapinari.

Chiar dacă izvorul, cel puțin marcat, cum era pe vremuri, printr-o inscripție pe o scândură, nu mai e, poate că natura o să-l reînvie. Cine știe? Însă, chiar și așa, cărarea prin pădure e de poveste, locul arătând ca Jurassic Park (mai puțin dinozaurii). Copaci uriași, și cei în picioare, și cei căzuți la pământ, îți dau impresia că te-ai întors în timp, mai ales că vântul îi face pe uriașii ăștia să scoată tot felul de sunete, care aduc cu ceea ce știm că ar fi scos dinozaurii. Un loc de poveste, o încântare pentru oricine ajunge acolo. Și chiar și să împingi bicicleta, trecând des peste copaci ori pe sub ei, e o încântare. Natura e atât de frumoasă acolo, încât pedalatul prin pădure merită efortul.

Spre surprinderea și bucuria mea, pe traseul ăsta am întâlnit oameni. Pentru prima oară în ultimii ani. Patru băieți, de vreo 12 – 14 ani, care pedalau către Moigrad, Apoi un alt biciclist, luându-le urma. Însă ce m-a bucurat cel mai tare a fost întâlnirea cu doi părinți tineri care își duceau copilul în drumeție. Și, acolo unde i-am întâlnit, erau la mai mult de o oră de mers pe jos cu rucsacul în spate. Iar asta, faptul că niște părinți au ales să-și învețe copilul să iubească natura e un lucru îmbucurător. Pentru că, odată ce ai ajuns în mijlocul ei, e imposibil să nu o iubești, și dacă mai mulți părinți le-ar urma exemplul, copiii ar învăța să respecte natura. Și, sigur, lumea ar fi mult mai frumoasă.

Iar ca să înveți să iubești și să prețuiești natura, e de ajuns chiar și să pedalezi ori să mergi în drumeție pe drumul care te duce la Izvorul Salamandrelor.


Leave a Reply

Your email address will not be published.