Am mai spus-o și la celelalte ediții, în anii trecuți, și o mai spun o dată: Zilele au gust la Marin e cea mai frumoasă sărbătoare tradițională din Sălaj.
Patricia a reușit nu doar să ducă mai departe tradițiile satului, păstrându-le vii, dând gust zilelor la Marin, ci să crească festivalul ăsta de la an la an. Și nu oricum, ci creând o adevărată sărbătoare a satului, adunând în jurul ei oameni de toate vârstele. Și asta deja e de ajuns ca să-ți scoți pălăria în fața ei. Însă, anul ăsta parcă a fost mai frumos ca niciodată, iar asta pentru că sus, în deal, la numărul 421, livada cu peri din curtea casei Petrii Stropii a devenit un fel de tabără a oamenilor faini. În mijloc, o colibă. Cu o poveste faină:
”Api, bă, aci s-ar putea face oarice, să să strângă lumea”, a venit cu ideea unul de-al satului, vorbind așa cum numai oamenii beți știu să o facă, adică fără sens, dar, totuși, cu sens.
”No, știi ce? Dacă tăt ești cu idei, de ce n-o faci tu?”, i s-a răspuns.
”No, bine. O fac”.
Și așa a apărut coliba cu pricina. Evident, la fel cum se întâmplă când povestea merge din gură în gură, n-o fi fost fix așa dialogul, dar pe aproape. Ce contează e rezultatul: coliba acoperită cu fân.
Iar coliba încropită la repezeală din niște lemne acoperite cu fân, cu două saltele așezate direct pe pământ, cu instrumente muzicale așezate pe stative, a devenit un fel de arhaic-flower-power, având ca liant muzica.
Spectatori? Câțiva. Însă, la fel cum se întâmplă cu orice eveniment care implică suflet și creație, nu contează câți sunt în public, ci contează ca cel care e acolo să vrea să fie acolo.
Ar fi trebuit să încep cu începutul, însă arhaic-flower-power-ul ăsta trebuie așezat la locul lui: la lumină. Nu pentru că celelalte evenimente din cadrul ”Zilelor au gust la Marin” ar fi fost mai prejos. Nici vorbă. Doar că e greu să o iei cronologic, atunci când ai un răspuns la întrebarea ”Ce ți-a plăcut cel mai mult?”, și ești îndeajuns de sincer cât să și răspunzi la întrebare.
Începutul… a fost cu o paradă a modei. Una foarte frumoasă, de altfel, și datorită costumelor populare tradiționale, dar și datorită, ori mai ales datorită celor care au prezentat aceste porturi țărănești: oamenii satului. Și preț de aproape o oră, pe podiumul improvizat din niște preșuri întinse pe iarbă, în curtea Casei Albastre de la numărul 174, portul popular a fost vedetă. Și nu oricum, ci parada asta a modei a avut o poveste a ei, fain pusă în scenă. Foarte fain. La fel ca oamenii satului. Plus o doză mare de inocență și candoare, atunci când pe podium au trecut, în picioarele goale, copiii.
Prima zi a fost și cu vizită la biserica din sat, la ferma de vaci, pe deal, cu vânătoare de comori. Iar seara, cu muzică: Paula Rad (cea care a început seara muzicală, și care s-a bucurat de aprecierea celor care i-au ascultat cu drag cântecele), Mierla Neagră, Corbu.
N-am cum să nu fiu subiectiv. Ovidiu, Tudor, Sergiu, Luiza… sunt oameni care îmi sunt foarte dragi, nu doar pentru muzica atât de altfel și deloc comercială pe care o cântă, ori pentru proiectele lor muzicale, ci mai ales pentru felul lor de a fi. Și chiar dacă aș putea să tot scriu despre ei, pentru că, uneori, cuvintele sunt de prisos, am să las cuvintele nespuse… La fel cum au rămas nespuse după ce Sergiu a lăsat starea 23 să umple timpul și spațiul. Uneori o privire, o îmbrățișare sunt cât un univers.
Să mă ierți, Patricia, pentru ce urmează…
Zilele au gust la Marin au fost două. Iar evenimentul principal, cel care ține capul de afiș, a fost reconstituirea nunții Floriții Cătanii cu Avrămuțu’ Penciului, care a avut loc în cea de-a doua zi, duminică. Și am așteptat să ajung acolo, ca să pot să filmez evenimentul, nu de alta, dar merită să aibă un loc aparte. Toate reconstituirile Patriciei sunt superbe. N-am reușit. De ce? Pentru asta, trebuie pusă, întâi, o altă întrebare: Cum poate fi stricat un eveniment superb? Răspuns: când o hoardă de fotografi dă năvălă și ”calcă totul în picioare”. Iar rolurile s-au inversat într-un mod ciudat, nelalocul lui: invitații au ajuns personaje primcipale, iar cei cu bun-simț, oamenii faini ai satului, au ajuns un fel de obiecte, pe care fotografii ”profesioniști” le așezau de colo-colo, că, de, ce nu faci pentru un cadru reușit, nu-i așa?
Curtea Casei albastre s-a umplut de oameni, și totul se anunța a fi un eveniment frumos. Apoi, parcă de nicăieri, a apărut o hoardă de fotografi. Zeci de fotografi băgându-le oamenilor obiectivele DSLR-urilor în ochi, în gură, pe unde apucau, că doar ei trebuie să prindă un cadru bun. Că încurcau pe toată lumea, ce mai contează? Și așa se face că, deși am vrut să văd procesiunea, reconstituirea nunții, era greu să vezi altceva decât aparate de fotografiat. Am renunțat să mai încerc să filmez ceva. Am plecat după o jumătate de oră, când reconstituirea nunții nici nu începuse bine. Mai ales după ce am asistat și la: ”Gata. Stai! Nu mișca! Privește într-o parte. Stai! Dă-te mai în spate. Nu acolo! Mai încolo! Gata. Deja lăcrimezi, ți-a intrat soaerele în ochi, nu mai iese bine. Să vină altcineva la pozat.”
E în regulă, ba chiar de apreciat că cineva, un fotograf, vine să consemneze un eveniment, pentru a-l face public. Însă nu oricum, nu luând cu japca un eveniment care e pentru toți cei prezenți, nu doar pentru fotografi. Un fotograf trebuie să fie, în primul rând, atunci când e vorba despre evenimente publice, discret. Să vadă, dar să să nu fie văzut. Restul e lipsă de bun-simț asezonată cu obiective scumpe. Și atât.
Aș fi vrut să nu scriu despre asta. Dar din respect pentru ce face Patricia, a trebuit. E mult prea fain ce face ea, pentru ca niște ”profesioniști” avizi de portofoliu să strice totul.
