La muzeu, vacanțele și concediile din timpul regimului comunist au prins viață

În muzeu nu prea există piese care să aducă în viața contemporană crâmpeie de timp de acum câteva zeci de ani, atunci când comunismul ținea la cheie tovarășii și tovarășele, atunci când vacanțele însemnau, aproape în exclusivitate, România – la mare, la munte ori în stațiuni. Totuși, chiar și așa, vacanțele de atunci au avut acel aer de vacanță autentică, aer pe care, acum, îl mai păstrează în memorie doar cei care au trăit vremurile ălea. Aer pe care piesele expuse în expoziția “Vacanțe și concedii în timpul regimului comunist” au încercat să-l reîmprospăteze pentru cei care au fost și care vor mai trece pragul expoziției. Iar asta grație unui grup de oameni – cei de la muzeu.

Ce bine că se face ceva. Și altceva

Știți ce mă face pe mine, cel din public, să îi apreciez tot mai mult pe cei de la muzeu? Faptul că încearcă nu doar să atragă publicul spre activități care țin de specificul muzeului (lucru foarte greu de realizat), ci, mai ales, pentru că încearcă să facă și altceva, să scoată la iveală lucruri care par uitate ori care nu au fost apreciate la adevărata lor valoare, lucruri care țin de memoria timpului. Mi se pare că prin ceea ce fac aduc un iz de prospețime în activitatea muzeului.

“Povestim din ce în ce mai puțin cu tinerii, și cei mai în vârstă, dar și cei mai tineri au tot mai puțină disponibilitate, lucru care justifică astfel de expoziție”, a spus Corina Bejinariu. Și, da, are dreptate. Cei tineri, complet și ireversibil smartphoneizați, sînt aproape complet dezinteresați despre cum se trăia cândva, iar cei care au trăit acele vremuri sînt mult prea ocupați cu viața cotidiană ca să mai “stea la o poveste”.

“O astfel de expoziție își are rostul și pentru a putea face o comparație”, a spus Marin Pop. Comparație? Între vacanțele cu aer autentic și cele trăite doar pentru a posta pe facebook? Da, chiar merită o comparație. Măcar de dragul costumelor de baie care acum stârnesc râsul celor trăind computerizat. Ori de dragul aparatelor de fotografiat Smena, ălea rusești, cu film, cele care reușeau să surprindă, în cele 24 sau 36 de cadre, atât cât îți permitea filmul alb-negru, ori, dacă aveai bani, color, crâmpeie de vacanță autentică. Ori de dragul vederilor scrise cu drag de cei care reușeau să meargă în concediu, vederi care, de multe ori, ajungeau la cei de acasă după ce te întorceai din concediul respectiv. Ori de dragul primusului cu care îți făceai de mâncare în excursii, atunci când reușeai să faci rost de o butelie mică cu gaz. Ori de dragul cortului și a rucsacului cu bare, cele care făceau parte din bagajul greu al celor care alegeau să fie mai aproape de natură. Ori de dragul jocurilor care făceau parte din vacanțele de altădată, cele readuse la viață de obiectele expuse în expoziția de la muzeu.

Da, de apreciat inițiativa celor de la muzeu, chiar și doar pentru faptul că au construit acea mică plajă de nisip, pe care au așezat o minge, o lopățică ori o jucărie. Bucățica aceea de plajă reconstruită în cadrul expoziției arată că cei cărora le-a trecut prin cap să realizeze o astfel de expoziție chiar vor să facă și altceva. Și, mai ales, că, deși nu există obiecte de genul ăsta în muzeu, lucru care face ca o astfel de expoziție să fie greu de realizat, nu s-au împiedicat de asta, lucru omniprezent în societatea românească, ci au ales să dea exemplu. Iar aici un rol important îl are Horea Pop, cel care și-a donat obiectele personale muzeului, readucând la viață anii ăia care par, acum, cel puțin pentru cei tineri, neverosimili.

Printre amintiri. Vacanța secretă

Valorile fiecărei epoci, ale fiecărei perioade de timp, trebuie cunoscute. De aceea, cei care au în posesie astfel de obiecte, pot să le aducă la muzeu, pentru a fi păstrate și expuse, astfel încât acele timpuri să nu se șteargă din memoria colectivă. De ce? Pentru că face parte din istorie. Cea reală, nu cea colorată prin postări pe facebook ori răstălmăcită prin cărțile de istorie, ca să dea bine.

Acolo, privind la obiectele din jur, pe nevăzute, ca într-un fel de vacanță secretă, m-am reîntors în timp. E drept, nu chiar în anii ’70 ori ’80. Dar imediat după, atunci când timpul stătea pe loc, așteptând să vină “democrația”, cea care i-a dat jos pe șefii vechi comuniști și i-a pus șefi pe copiii foștilor șefi comuniști. Altă Mărie, cu aceeași pălărie. Dar, dă-o-ncolo de Mărie.

Vacanța mea secretă din timpul expoziției m-a dus pe munte, atunci când purtam în spate un rucsac, la fel ca cel expus la muzeu. Un rucsac cu bare de aluminiu, plin cu de toate, greu ca naiba, de aproape îmi rupea spatele și mă lăsa fără aer. Un rucsac căruia i-am pus niște burete în interiorul bretelelor, încercând să nu-mi zdrelesc până la sânge umerii. Un rucsac de care era agățat un cort, la fel ca cel din expoziție, un cort ale cărui fermoare nu se închideau, așa că noaptea priveam pe furiș să văd dacă nu intră ceva animal înăuntru. Dar ce conta? Era bun și cortul ăla greu de 15 kile, împrumutat de la Casa Pionierilor, murdar și plin de mucegai.

Cortul ăla însemna vacanță. Pe munte, unde altundeva? Acolo unde, cu un aparat de fotografiat Smena, la fel ca cel din expoziție, îmi număram cadrele rămase: “Bă, mai încet cu pozele, că mai am vreo 20 de cadre, și-s de abia în a treia zi pe munte.” Așa că făcutul de poze era o adevărată artă, și, până să faci o poză, te învârteai de câteva ori ca să găsești un unghi bun, de unde să se vadă cât mai bine.

Acolo unde, atunci când nu puteam face foc, îmi pregăteam fulgii de cartofi, în care puneam ceva conservă de carne de porc, din aia chinezească, nu pe primus, la fel ca cel din expoziție, că ăla era mai greu de găsit și mai scump. Pe spirtieră. O spirtieră care de abia încălzea apa, darmite să poți să faci o mâncare ca lumea. Totuși, a avut rolul ei și spirtiera aia. În ultima noapte pe munte, atunci când cortul n-a mai făcut față ploii, iar hainele – totul, de altfel – erau ude leoarcă. Mi-am numărat banii rămași. Îmi permiteam să iau o cameră la cabana Negoiu, ba chiar îmi permiteam să îmi iau și bilet de tren (pe vremuri, Mersul trenurilor, deci trenul, era sfânt, atunci când venea vorba de vacanță). Așa că am lăsat cortul să se transforme în baltă și mi-am luat o cameră. De dormit, nici vorbă, doar spre dimineață, vreo două ore. Noaptea am ținut bocancii de piele, la fel ca cei din expoziție, grei și plini de apă, deasupra spirtierei, încercând să-i usuc cât de cât. Evident, fără succes și cu nervi că am stat treaz noaptea degeaba. Și ud, cu bagajele ude, am pornit către casă. Cu trenul. Am făcut 26 de ore până acasă. Dar ce mai conta? Vacanțele sînt atât de frumoase…

M-am întors, tot pe nevăzute, din vacanța secretă, și m-am mai plimbat puțin printre obiectele, pline de viață, de acum, din expoziție. O altfel de expoziție. Care merită văzută, chiar și doar ca să te miri: “Bă, da’ ce rost avea să mergi, pe vremuri, adică în comunism, în vacanță? Că, uite, smartphone cu care să postezi instantaneu pe net scene cu “distracție!” nu era. Și atunci, care era rostul vacanțelor? Plus că, uite, ce costum de baie caraghios. Și de ce să scrii vederi? Adică, așa, cu pixul, și apoi să aștepți câteva zile să ajungă la destinație? De ce ai face una ca asta?”