”Plăcinte, plăcinte… unde găsesc eu plăcinte?”, mă tot întrebam în timp ce mă întorceam, sâmbătă, de la Văleni, către casă, la Zalău.
Tot privind în jur, în timp ce conduceam lejer, dintr-odată, m-a apucat o poftă de plăcinte teribilă. Știam că am 50 de lei în buzunar, pe care i-am luat mai mult așa, în caz că am nevoie de combustibil. Însă nu te poți pune cu pofta pofticiosului. Adică, atunci când ți se pune pata (adică pofta), n-ai cum să ți-o pui în cui, așa cum spune o vorbă din bătrâni. Orice pofticios știe asta. Așa că am făcut rapid un calcul: dacă împart banii în două, îmi ajung și de plăcinte și de vreo 3 litri de motorină, numai bine să ajung acasă, în caz că se aprinde becul roșu.
Bun, de împărțit, am împărțit banii, dar unde găsesc eu plăcinte în zonă (eram pe lângă Surduc). Și îmi aduc aminte de niște postări de-ale lui Adrian Buda, care zicea că la Grădina Zmeilor e cea mai bună plăcintă cu brânză de burduf, cozi de ceapă și mărar. Vă dați seama, că, odată picată fisa cu plăcintă, de cum mergeam lejer, am prins viteză de numa’, după ce am luat curba la stângă, la intersecția dinainte de Var.
Am condus ață până în fața micii gherete unde se vând plăcinte. Am stat puțin la coadă, că mai erau doritori, dar a meritat.
Am cerut 3 plăcinte, apoi am stat proțăpit în fața geamului, privind țintă la plăcintele care se coceau pe plită, înghițind în sec. Într-un final, primesc plăcintele. Fierbinți de nu le puteam ține în mână. Asta înseamnă că nici să le mănânc.
Le-am mâncat când am ajuns acasă. Plăcintele erau calde, încă.
Au fost un deliciu. Super gustoase, cremoase, cu atâta umplutură cât trebuie, aromate. Ce mai, o delicatesă. Și i-am dat dreptate lui Adrian Buda: da, sînt cele mai bune plăcinte cu brânză de burduf, cozi de ceapă și mărar pe care le-am mâncat.
Verdict? Clar, 5 stele cu vârf. Și nu doar pentru plăcinte, dar și pentru femeia care le-a făcut, și care a fost tot timpul cu zâmbetul pe buze,, caldă și primitoare.
