La Șimleu Silvaniei, George Enescu a fost pe înțelesul tuturor. Baritonul Ștefan Ignat și pianista Ioana Maria Lupașcu – o punte între muzica marelui compozitor și public

Deși muzica, genialitatea muzicii lui George Enescu pare că nu-și mai găsește locul într-o lume eminamente comercială, unde totul se măsoară prin numărul de like-uri ori followers, nicicând nu a fost mai necesară muzica lui, ca acum. Și nu doar pentru că muzica lui își trage esența din seva folclorului românesc, și, deci, ar trebui să îl prețuim ca atare. Enescu e mai mult decât muzică. Enescu e România pe portativ. Nu, nu România superficială, cea în care e de ajuns un program pe calculator, două sunete și, gata, ”creația” devine hit. Nici cea în care succesul se măsoară prin ”Make some noise, Romania!”. Ci România profundă, cea care e așezată la lumină de către adevărații oameni de cultură, de către cei care fac artă în adevăratul sens al cuvântului.

Menuhin spunea despre George Enescu: ” Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe”. În contrapondere, românii vor o țară ca afară, întotdeauna ceea ce vine din alte țări fiind mai bun, mai frumos, mai valoros, mai ”cool” decât tot ceea ce e românesc.

Aflați la a 44-a reprezentație, cei doi artiști – Baritonul Ștefan Ignat și pianista Ioana Maria Lupașcu au ținut o lecție despre ceea ce înseamnă muzica lui Enescu, folosind monumentala operă Oedip, una dintre cele mai mari capodopere ale culturii româneşti, ca o punte de legătură între muzica marelui muzician și publicul din sala de conferințe a Centrului de Național de Informare și Promovare Turistică din Șimleu Silvaniei. Un public care, în mare parte, era acolo în cunoștință de cauză, un lucru tot mai rar în ziua de astăzi.

Să asculți acasă, pe disc de vinil ori format electronic, opera Oedip e greu de înțeles, ba chiar e greu să o asculți până la capăt. Iar asta pentru că lipsește factorul uman, cel care poate face legătura între muzică și ascultător. Direct, față în față. Iar cele în jur de 50 de persoane au avut șansa să înțeleagă mai bine muzica și textul, și, astfel, să pătrundă în esența operei Oedip, o operă care a fost finalizată în aproape 10 ani de muncă.

”Partea aceasta a operei este o copodoperă în ceea ce privește succesiunea de tonuri si semitonuri, iar dacă o să mă ascultați, o să vă dați seama despre ce e vorba”, a spus Ștefan Ignat, ca un fel de introducere a ariei ce urma să fie interpretată. Iar vocea gravă, cu o mulțime de nuanțe a baritonului, a umplut sala, făcând-o să vibreze, la propriu, inducând un fel de transă muzicală, care e ”explicat” exact ceea ce a vrut Enescu să transmită prin opera sa. Și de abia atunci, cu acele vibrații umplând sala, opera Oedip a prins viață, iar cei din public (cei care au reușit să se conecteze la acea energie muzicală extraordinară) au înțeles ce înseamnă muzica asta. Și poate că nu toți și-au dat seama de ceea ce se întâmpla în fața lor, însă nivelul artistic a fost unul foarte, foarte ridicat, în care tonurile și semitonurile baritonului s-au împletit cu măiestria pianistei. Și, din  nou, nu știu câți și-au dat seama, dar în foarte multe momente, în cele create special pentru așa ceva, măiestria interpretării acelei muzici la pian a fost una cu adevărat extraordinară, Ioana Maria Lupașcu reușind să ”lege” notele cu o viteză și, totodată, o muzicalitate și sensibilitate pe care doar muzicienii adevărați o posedă.

”Extraordinar! Extraordinar! Vreau să mai veniți și altădată”, s-a auzit vocea unei doamne la finalul concertului, atunci când cei doi muzicieni se îndreptau către ieșire. Iar spusele acelei doamne nu au fost gratuite, un fel de apreciere de complezență. Nu. Expresia vie de pe fața acelei doamne a fost sinceră. Și asta este, până la urmă, rostul artei, a muzicii – să ajungă la oameni.

Baritonul Ștefan Ignat și pianista Ioana Maria Lupașcu au făcut ca muzica să ajungă la oameni. Iar asta spune totul.