La Stanii Săratei, peste drum de Grădina Zmeilor

De sus, de pe Biserica Dracului, așa cum îi spun oamenii formațiunii de gresie ce seamănă cu un turn, lumea din jur se percepe altfel. Poate datorită fundalului sonor al ritualului înmormântării din micul cimitir de pe Luncă, la marginea verdelui crud. Ori poate datorită vântului care amplifică senzația de înălțime, cei vreo 12 metri ai stâncilor părând mult mai mulți. Și, deși înmormânarea nu-i deloc ceva la care să vrei să asiști, așa, stând deasupra stâncilor, părea, într-un fel ciudat, parte din peisaj. Un fel de tablou viu, o poveste a vieții, până la urmă.

Am rămas o vreme acolo, sus, deasupra stâncilor, cu soarele strălucind și vântul învăluindu-mă, privind peisajul din jur.

”Cine-o fi acela?”, își strigau niște copii unii altora, văzându-mă cocoțat pe stâncă, de unul singur. Le-am răspuns în gând: ”Sunt eu, Călin”, în timp ce îi priveam cum aleargă către peretele impunător care formează Stanii Săratei, părând, de acolo, de sus, niște personaje minuscule, niște puncte mișcătoare.

M-am ridicat de pe stânca pe care stăteam și am privit în jur: ”Să o iau prin stânga, să cobor ocolind stâncile? Poate m-ai descopăr ceva frumos”. Deși peretele abrupt pe care urcasem nu cu multă vreme în urmă avea o chemare puternică, mai ales că ochisem un fel de brână, un fel de provocare.

”Mmm, mai bine nu, că e ud și alunecos pământul. Plus că în caz de ceva, peretele de gresie nu prea îți oferă prea multe prize”, am încercat să mă conving că mai bine o iau pe calea mai ușoară. Și poate că m-aș fi convins, dacă nu auzeam în spatele meu, fix pe unde era prima variantă de coborâre, niște lătraturi groase. M-am uitat în acea direcție și am văzut vreo 5, 6 dulăi cât casa, care mă fixau cu privirea, lătrând agresiv. Chiar, nu înțeleg de ce țin ciobanii câini din ăștia agresivi, ciobănești asiatici, în zone unde nu există niciun fel de pericol ni partea animalelor sălbatice. Poate doar din răutate. Oricum, lătratul agresiv al dulăilor mi-a ușurat decizia: ”Bun, deci coborâre printre stânci”.

A durat mai puțin de zece secunde să ajung jos, coborârea fiind un fel de alunecare, cu ”cristiane” scurte când la stânga, când la dreapta, un fel de frână improvizată, ca la schi. Evident, nu ai cum să controlezi neprevăzutul, ci doar să te adaptezi. Așa cum am făcut și eu, pe la mijlocul coborârii, când brâna s-a terminat brusc, iar alunecare s-a transformat într-o săritură luuungă, la capătul căreia mă aștepta un bolovan colțuros. Am scăpat ușor, doar cu ceva lovituri la mâna dreaptă, cea folosită pe post de amortizare, la impactul cu bolovanul. Totul s-a terminat în noroi, acolo unde, cu un zâmbet ușor tâmp, copilăresc, datorat adrenalinei, m-am oprit din coborârea nebună.

Stanii Săratei

sunt peste drum de Grădina Zmeilor, în Gâlgău Almașului. Se văd de pe șosea, și de multă vreme mi-am propus să ajung aici. Mai ales că formațiunile ăstea de gresii au forme ciudate, care îți aprind imaginația. Cum s-au format? Pe Wikipedia scrie că ”formațiunile geologice (atribuite perioadei holocenului) alcătuite din gresii (de culoare cenușiu-gălbuie) cu intercalații de microconglomerate, s-au format prin acțiunile repetate ale aerului (îngheț-dezgheț, vânt, temperatură), apei (spălare, șiroire) și a proceselor gravitaționale (prăbușiri, surpări) desfășurate de-a lungul timpului”. Unii zic că toată zona asta, care cuprinde și Grădina Zmeilor, e un fost fund de mare cu roci vulcanice unic în Europa. Oricum ar fi apărut Stanii Săratei, peretele de gresie e impunător, și poți pierde o zi întreagă tot cercetându-le. Ori urcând printre ele, cățărându-te (acolo unde este posibil) când pe o parte, când pe alta, așa cum am făcut și eu. Tot aici, zic unii, în abriurile formate la baza peretelui, s-au găsit urme ale celui de-al doilea război mondial (literele mici sunt voite, nimic nu justifică declanșarea unui război): căști ale soldaților germani, gloanțe și alte asemenea specifice echipamentului militar. Și tot aici se ardeau oalele, sub o stâncă înnegrită de fum, din partea dreaptă a Stanilor, azi, acolo fiind aruncate gunoaie.

În partea stângă a Stanilor se mai găsește și acum izvorul La Sărata, un izvor complet diferit de oricare altul din sat, apa având propietăți curative pentru afecțiunile rinichiului, care vine de sub peretele mare de gresie, și care are un gust ușor sărat.

Tot aici există și un tunel săpat de oameni, scurt, ca și lungime, dar care contribuie, și el, la povestea locului.

Sus, deasupra stâncilor, solul e brăzdat de ”valurile” micilor alunecări de teren, tot mai multe în fiecare an. Însă de sus peisajul e unul spectaculos, și merită drumul până acolo, mai ales că prin partea dreaptă a peretelui cărarea urcă destuld e lin. Singura problemă sunt câinii care însoțesc turmele de oi, și care, ca peste tot în România, sunt agresivi. De ce? Așa cum mi-a spus odată un cioban: ”dacă nu-i rău și nu bate, îl țâpăm de la stână”. Ca o concluzie, Stanii Săratei e un loc care merită vizitat. Mai ales că accesul până acolo e ușor, plus că sunt fix peste drum de Grădina Zmeilor, Gâlgău Almașului fiind un punct de atracție turistică cu mult potențial. Trebuie doar valorificat.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *