La Teștioara, pe meleagul coastei de deal unde umbra domnește peste tot și toate

”Acolo unde te poartă pașii”… Când auzi spunându-se asta pare puțin tras de păr. Cum adică acolo unde te poartă pașii? Păi nu tu hotărăști încotro să îți direcționezi pașii? Câteodată, nu.

Odată ajuns în Teștioara, mi-am luat rucsacul în spate și am pornit acolo unde mi-am spus că o să merg. M-am întors din drum după 5 minute. Apoi am luat-o oarecum în altă direcție (deși cu aceeași destinație), însă, din nou, m-am întors din drum.

M-am oprit în mijlocul uliței și m-am uitat în direcția în care voiam să ajung. Acolo, la tăuri, la pietrele scrise, unde am mai fost de câteva ori, dar unde mai sînt multe de descoperit. Și deja mă și vedeam acolo. Apoi, dintr-o dată, m-am urcat în mașină și am luat-o pe drumul de țară care pare că duce nicăieri, dincolo de sat. Am oprit la margine de drum, la nimereală. Când am ieșit mi-am adus aminte: ”Hmmm… Aici, nu departe, am fost cu Zoli la o peșteră. Gata, mă duc într-acolo”.

În timp ce mergeam către peșteră, pur și simplu, fără să mă întreb de ce, m-am  întors din drum. După vreo 10 minute.

M-am oprit, din nou, în mijlocul drumului, uitându-mă în jur. Pe versantul din stânga era soare, cald, frumos. Pe versantul din dreapta, umbră, rece și parcă nu așa de frumos, lipsea acea îmbiere a naturii luminate de soare. Și, totuși, am luat-o înspre versantul unde e întotdeauna umbră. Cum adică e întotdeauna umbră? Pur și simplu așa e poziționat acel versant, sau, mai bine zis, acea parte a versantului, încât razele soarelui nu îl luminează direct niciodată. Sau, poate, dimineața foarte devreme, chiar la răsărit, preț de câteva minute.

Două grote săpate în stâncă și două căpițe de fân

Le-am văzut încă de când am trecut peste lemnul putred a ceea ce cândva a fost un gard. M-am dus direct înspre ele, două grote ascunse oarecum de arbuștii foarte deși din fața peretelui de gresie. Dacă era vară, când totul e înfrunzit, sigur nu s-ar fi văzut.

Prima dintre grote a avut, probabil, rol de depozitare. Ori așa pare, cele două găuri făcute în pătratul decupat în gresie ducându-mă cu gândul la suportul unei uși, a unei porți.

Cea de-a doua grotă pare un cuptor. Asta din cauză că jarul e și acum acolo, semn că, odinioară, cineva făcea focul acolo.

Cine, când și de ce a săpat grotele acolo, nu știu. Povestea locului, însă, e acolo, în stânca care mărginește pădurea, în căpițele de fân, ale căror drugi de lemn sînt, de acum, năpădiți de ciuperci.

Când am ieșit din poiana cu grote, din noroiului din mijlocul drumului, doi câini – unul mare, ditamai dulăul, și unul mic -, mă priveau cu ochii mari. Clar, pe acolo nu prea umblă lume. Asta spuneau privirile celor doi câini, un fel de ”Ce drăcie mai e și cu ăsta pe aici? S-o fi pierdut?”. Și s-ar putea spune că aveau oarecum dreptate. Chiar eram pierdut pe acolo, privind aiurea în jur.

I-am lăsat în mijlocul noroiului, am urcat în mașină și m-am întors pe unde am venit. 50 de metri, atât a durat drumul. Apoi am oprit mașina, am coborât și, cu pași hotărâți (ca și cum ar fi știut de acum unde să mă poarte), am  luat-o înspre versantul unde umbra e peste tot și toate.

Am urcat panta abruptă, apoi am coborât-o. Încă o dată. Și încă o dată. Amfiteatrul din pădure

La prima vedere părea un abri, însă pe măsură ce mă apropiam, abriul era de fapt o săritoare mare în  stâncă, acolo pe unde, atunci când plouă mult sau se topește zăpada, apa dă năvală, în drumul ei înspre valea de la poalele dealului.

Ca niște valuri sînt pereții de stâncă. Niște valuri întunecate, împietrite, care par un fel de intrare înspre amfiteatrul uriaș care se vede dincolo de ”intrarea” dintre pereții din stâncă. Îți dai seama că, odată ce l-am văzut, chemarea înspre acel amfiteatru a fost una care m-a luat pe sus.

Prima oară m-am gândit să mă cațăr prin săritoare. M-a descurajat și schimbat planurile panta netedă, alunecoasă, fără prize pentru cățărare. Bine, bine, dacă nu pe acolo, atunci pe unde? Ocolind.

Și chiar dacă panta e abruptă, foarte abruptă chiar, mi-am zis că o să ajung destul de repede în amfiteatru. Adică urc pe unde găsesc o intrare prin peretele de stâncă ce mărginește pădurea, apoi o iau la stânga și, hop-țop, am ajuns.

Am urcat, am urcat, tot patinând și gata să mă rostogolesc de unde am pornit, însă n-a fost să fie cu hop-țop la stânga. Pentru că la stânga era un perete neted, înalt și alunecos, din cauza noroiului și a covorului gros de frunze ude. M-am gândit să scot cordelina din rucsac și să cobor oarecum asigurat. Însă, chiar și așa, nu mi-a prea surâs ideea. Ce-am făcut? Am urcat. Și am urcat. Și am urcat… Iar asta pentru că mi-am zis că odată ajuns în vârf, o să găsesc o altă cale de acces către amfiteatru.

A fost al naibii urcușul. Nu pentru că a fost abrupt, pentru că îmi plac abrupturile, chiar dacă mă fac să șuier. Însă aproape fiecare pas a fost un fel de ”unu, doi, trei, la perete stai!”. Iar asta pentru că era atât de alunecos, încât, dacă îmi pierdeam echilibrul ori pășeam greșit, sigur cădeam. Iar o cădere de acolo, de pe panta abruptă, deasupra pereților verticali de stâncă, ar fi pus capăt aventurii.

Când am ajuns în vârf, soarele, pe care nu-l vezi niciodată de acolo, de pe acel versant, m-a luat în primire cu razele calde, ca o îmbrățișare. Și de abia atunci mi-am dat seama cât de rece a fost în pădure.

N-am stat prea mult la soare. Era ora patru după-amiază, și mai aveam cam o oră până se întuneca. Am coborât repede către amfiteatru. Când am ajuns aproape jos, pe partea stângă a versantului, mi-am dat seama că dacă nu o să pot coborî de unde ajungeam, însemna să urc iar panta abruptă. Am ajuns deasupra pereților verticali și alunecoși și mi-a fost limpede: n-am cum să cobor pe acolo.

Am urcat încă o dată panta. Apoi am mai coborât o dată, pe partea dreaptă a amfiteatrului. Și iar am ajuns aproape până la baza versantului, acolo de unde părea că se poate coborî în amfiteatru. Nici vorbă. Aceiași pereți verticali alunecoși. Așa că am urcat încă o dată panta abruptă, a treia oară în o oră și un pic, la fel ca până atunci: ”unu, doi, trei, la perete stai!”. Nu de alta, dar hăul de sub mine…

Judo și balet, la coborâre

A treia coborâre a fost și ultima. Și mi-am cântărit bine pașii, știind, de acum, ce urmează, că doar pe acolo urcasem. Așa credeam. În pădure cam toate văile arată la fel, așa că am luat-o pe altă vale, nu pe unde venisem. La fel de abruptă și alunecoasă. La primul ”fir-ar!”, m-am oprit cu inima bătându-mi puternic în piept. Era cât pe ce să cad, sub covorul de frunze ascunzându-se piedici sub formă de crengi de copac. Extrem de alunecoase. Atunci când călcam pe vreuna, făceam un fel de balet (fără grația de rigoare, ba chiar haotic), cu picioarele când pe deasupra capului, când în sfoară involuntară, când încâlcite. Apoi ”fir-ar!” s-a transformat într-un mai puțin pudic ”futu-i!”. Și ca și când n-ar fi fost de ajuns, am ajuns destul de repede la ”băga-mi-aș picioarele!”. Asta așa, ca o trecere de la balet, la judo.

După nenumărate ”tehnici” de balet, m-am orientat către copaci, ca un fel de frănă de serviciu, un fel de ”ho, unde te grăbești?!”. Și a fost bine, până când unul dintre copaci n-a mai stat la primire, ci a venit cu mine. Și aici a intervenit lecția de judo: Tai-otoshi. Mă rog, un fel de, nefiind nevoie nici de dezechilibrarea adversarului, nici de priză de mână. A fost de ajuns să mă încolăcesc în jurul copacului, la fel ca până atunci, cu ceilalți copaci, când l-am simțit că se urcă pe mine. Ca să nu cad și să o iau la vale cu tot cu copac, am reinventat tai otoshi, acolo, în pădure.

După ce mi-am recăpătat echilibrul, m-am uitat la copacul care, odată trântit, a prins viteză, apoi, după câteva secunde a dispărut din fața ochilor. Am auzit doar un ”buf!”, apoi liniște.

N-am mai coborât în acea direcție. Nu voiam să o iau pe urmele copacului. Când am ajuns jos și mi-am dat seama unde am fost (și de unde a căzut copacul), am cam înghițit în sec. Pfuuu, bine că am ajuns jos în siguranță!

Am mai dat târcoale locului, căutând o cale de acces pe cealaltă parte. Noroc că soarele începea să apună și mi-a schimbat planurile. Că, altfel, mă prindea noaptea în pădure, pe pantele abrupte.

Am plecat încet către casă. În fața mea, soarele apunea colorând cerul în nuanțe de portocaliu. L-am urmat, până când a dispărut.