Lacul de acumulare de la Vârșolț, paradisul naturii din smârcuri

Lacul ăsta mare, cel mai mare din Sălaj, reprezintă sursa de alimentare cu apă potabilă pentru o bună parte din localitățile județului. Cred că toți sălăjenii știu de lacul de acumulare de la Vârșolț, ori măcar au trecut cel puțin o dată cu mașina, pe drumul ce leagă Zalău de Crasna, pe lângă întinderea aia mare de apă. Unii doar au întors capul, uitându-se pe geamul mașinii, alții, mai curioși, au oprit mașina și s-au apropiat de lac, privindu-l sec, ori minunându-se de ecosistemul ăsta de la margine de drum. Pentru pescarii sălăjeni, acolo e un fel de “acasă”, până nu demult acolo fiind încropit un fel de orășel, unde împătimiții de pescuit își petreceau dacă nu toată vara, atunci multe sfârșituri de săptămână.

Dar lacul ăsta mare mai înseamnă și altceva. Acolo,  e o întreagă lume, un ecosistem bogat, foarte bogat, unde flora și fauna au creat legături strânse, e drept, nevăzute și neștiute de majoritatea oamenilor, poate doar păsările mari care planează deasupra lacului să fi stârnit curiozitatea celor care au trecut pe acolo. Însă acolo, în stufărișul și păduricea înecată din partea dinspre vest și sud-vest a lacului se ascunde o lume întreagă. O lume care ar trebui declarată rezervație naturală, în încercarea de a păstra, atât cât se mai poate, natura lângă noi.

E drept, să pătrunzi în lumea aia pare aproape imposibil, poate doar cu barca să te poți apropia, cât de cât, de mica deltă de acolo. Cât despre intrat perpedes, asta e mult mai dificil, mâlul gros de la marginea apei, ori, mai rău, cel ascuns de apă, nu prea îți dă voie să intri acolo. E de ajuns să calci, chiar și din greșeală, în mâlul gros, și, după ce te scufunzi, instantaneu, până la gleznă, nu-ți mai prea vine să vrei să mergi mai departe. Totuși, curiozitatea are darul, pentru cei cu gust de aventură, de a te împinge de la spate și să te facă să intri mai adânc în lumea ascunsă a lacului. Chiar și așa, fără echipament.

Irișii ăia galbeni sălbatici de apă mi-au atras privirea încă de când eram în mașină. E prima oară când ajung acolo tocmai în perioada când galbenul ăla se ițește din smârcuri, ici și colo, contrastând puternic cu verdele vegetației abundente ori cu nuanțele coloristice ale apei lacului. Ca niște buchete mari de flori puse acolo pentru cei care natura înseamnă mai mult decât un cuvânt în dicționar, pentru cei care știu să se minuneze de tot frumosul ăsta de o simplitate minunată creat de natură.

M-am uitat la papucii din picioare, apoi la mâlul de la marginea apei, apoi la lumea care se ghicea de dincolo de stufăriș. De multă vreme am tot vrut să intru acolo, dar, am tot amânat, în speranța că o să fac rost de echipament și de ceva aparat foto profesionist, cu zoom puternic, să pot fotografia păsările care trăiesc acolo. Dar, oricum, cel mai important e să trăiesc momentul, așa că am intrat în paradisul naturii din smârcuri. Încet, să nu tulbur liniștea.

Irișii ăia galbeni sălbatici de apă sînt incredibil de frumoși. Așa, în mijlocul apei, ori lângă tufele de un verde viu, m-au făcut să aleg un traseu care să mă ducă în apropierea lor, chiar dacă asta a însemnat să intru în cu picioarele în mâl. Adică, na, până la gleznă nu e mare lucru dacă mă scufund, dar în unele locuri poți intra, lejer, în mâl până la genunchi, și, deja, altfel se pune problema.

Însă curiozitatea, dorința de a vedea cât mai mult din lumea acelei mici delte, m-a împins de la spate. Tot cu ochii la petele galbene, pe niște cărări improvizate (adică făcând din plantele din față un fel de trepte, călcând pe ele, ca pe niște schiuri de zăpadă) am intrat tot mai adânc în lumea smârcurilor, făcând să zboare o grămadă de păsări, de la bâtlanii albi mari, ca niște avioane, la rațele sălbatice colorate, care, odată simțindu-te, plescăind cu aripile în apă, decolau în viteză. Nici măcar nu am încercat să le fotografiez, doar o dată am reușit să fotografie un bâtlan, și ăla pentru că tocmai aterizase acolo. În schimb m-am minunat, la fiecare pas, de frumosul din jur, de stufăriș, de iarba colorată în toate nunațele de verde, de canalele de apă care păreau niște linii trasate de smârcuri mai mult așa, ca să avertizeze că nu-i voie să treci dincolo de linia aceea.

Urmele și culcușurile făcute de animale sînt peste tot, semn că natura face legea acolo, de la urme de căprioare, la urme de vulpe, de rozătoare, de păsări, asezonate, bineînțeles, cu câte un orăcăit gros de broscoi de baltă, care, în liniștea de acolo, părea mai mult un grohăit de porc mistreț, decât orăcăit. Ori, poate, chiar era un porc mistreț. Și, peste toate ăstea, insulele de verdeață, de stuf ori de iriși sălbatici care păreau că plutesc pe apa lacului, pe tot locul în jur, lucru care aproape te face să uiți că, dacă pui piciorul unde nu trebuie, te umpli, rapid, de mâl, semn că stop, pe aici nu se trece.

Acuma, de murdărit, evident, m-am cam umplut de mâl pe papuci și pantaloni, dar, sincer, când ești acolo, în mijlocul frumosului, șoptind, des, chiar foarte des “Oooaaa, ce frumos e…”, nu mai bagi în seamă flecuștețe din ăstea, gen m-am murdărit ori m-am zgâriat.

Ascuns în linștea și verdele de acolo, timpul nu prea mai contează, însă, de întors, trebuia să mă întorc, chiar dacă îmi ziceam “mai stau puțin, poate aterizează pasărea aia fix aici”.

Îmi luasem semne de reper o grămadă, nu de alta, dar de întors, prin altă parte decât pe unde am venit, nu prea aveam cum, însă, tot minunându-mă și cu ochii tot după păsări, evident, semnele de reper au trecut pe planul doi, așa că mai mult am ieșit de acolo ascultându-mi instinctul, decât orientându-mă după ceea ce-mi marcasem ca repere. Iar asta, poate, și pentru că, la fel ca întotdeauna, calea mai grea și mai lungă e, întotdeauna, mai frumoasă. Mai ales dacă poți să mai rămâi, cât de puțin, acolo unde natura îți oferă frumusețe la fiecare pas.

Iar paradisul naturii din smârcurile lacului de acumulare de la Vârșolț chiar asta și e, frumusețe la fiecare pas. O lume care ar trebui declarată rezervație naturală (și asta se poate face foarte simplu, trebuie doar ca cineva, care poate să facă asta, să și vrea), în încercarea de a păstra, atât cât se mai poate, natura lângă noi.