Libertatea de a alege să nu fii nevoit să alegi

liberAu trecut mulți ani de când, licean fiind, stăteam în beciul de sub blocul prietenului meu, Puiu, eu vorbind, e drept, greu de înțeles, el ascultând și întrebând. Pentru mine era ciudat – lumea, în general, nu era interesată de ce aș fi avut eu de spus. Pentru Puiu era ciudat – lumea, în general, nu era interesată să-i vorbească.

L-am cunoscut într-a noua, proaspăt licean. Când am dat cu ochii de el, prima impresie a fost ca a celorlalți, cum că omul e ciudat rău de tot, semn că nu-i cu toate. Fapt pentru care nu se apropia nimeni de el. A venit la mine cu mâna întinsă: eu îs Puiu (pentru ceilalți era Adrian Velichi). I-am zâmbit și i-am spus că după ore eu mă duc să mănânc o prăjitură la patiseria din centru, și că, dacă vrea, poate să vină și el. Și a venit, iar de atunci se ținea scai de mine, ori de câte ori putea, ori când lupta lui cu demonii interiori nu-l duceau într-o altă lume, în care el, elevul, se transforma într-un fugar îmbrăcat cu o haină de blană în toiul verii și purtând perucă, să nu-l recunoască lumea, o lume care, de altfel, neînțelegând că are nevoie de ajutor pentru a putea merge mai departe, râdea de el. Eu l-am văzut așa cum era, așa că i-am acordat o mare parte din timpul meu, vorbindu-i, ducându-l cu mintea în altă lume decât cea din jur. L-am învățat jiu-jitsu, ca să-l învăț să nu se mai bată, și i-am arătat lumea în care evadam, atunci când reușeam să renunț la rațiune, ca să pot să văd “dincolo”. Și, încet-încet, demonii cu haină de blană l-au lăsat în pace, iar el a descoperit liniștea de dincolo de aparența realității. Însă trăiam în comunism. Trăim încă. Și nu era zi în care să nu ni se zică, direct sau indirect, că dacă nu suntem cu ei, suntem împotriva lor. Iar eu, noi, nu voiam să fim nevoiți să alegem, voiam doar să fim liberi, așa cum înțelegeau libertatea doi adolescenți care nu știau și nu voiau să se conformeze mersului unei lumi care nu era a lor. I-am spus că eu vreau să plec din țară, undeva unde să nu existe constrângere, undeva unde, dacă vreau, să pot alege să nu fiu nevoit să aleg. Mi-a spus, repede, că vine cu mine. Așa că ne-am făcut planuri, minuțios (mai încercasem să fug de două ori, dar fără succes), iar de data asta ne-am spus că o să reușim. Ne-am făcut bagajele, în secret, ne-am planificat ruta pe hartă, apoi am ajuns, seara, la gara din Zalău, de unde urma să ajungem la punctul pe unde voiam să trecem dincolo. Evident, atunci, în vremurile ălea, cum am ajuns acolo, milițienii de la gară ne-au luat la ochi și au chemat “întăriri”, iar faptul că n-am ajuns în arest a fost doar datorită unei manipulări psihologice, pe care, din disperare, am inventat-o atunci și acolo.

Ne-am reîntâlnit după terminarea armatei, în fabrică, amândoi ajungând acolo neavând de ales. “Tu crezi că se mai poate să facem să fie așa cum mi-ai zis atunci?”, m-a întrebat. Da, a fost răspunsul meu. În acea seară de ’89, Puiu s-a ascuns într-un vagon al unui tren internațional și a fugit, a reușit să treacă dincolo, iar viața lui de atunci avea să-l transforme într-un om de o simplitate aproape mistică, o simplitate plină de bunătate care l-a făcut să cunoască și să fie în preajma multor oameni deosebiți, din toată lumea, lume care, în sfârșit, a ajuns să fie așa cum îi povesteam că ar putea să fie, atunci, în beciul în care, adolescenți fiind, inventam lumi noi. “Știi, trăind așa cum trăiesc acuma, parcă te aud vorbindu-mi, atunci, pe vremuri, și am impresia că dintre noi, eu am avut curajul să trăiesc viața pe care tu ți-ai imaginat-o”, mi-a scris într-o scrisoare. Și așa a și fost. El a fost cel care, într-un fel, a reușit să trăiască viața pe care mi-o imaginasem cândva. Nu una în care să nu fii nevoit să fii angajat, și să lucrezi pentru tine ca să poți să fii bogat și să-ți permiți orice ai vrea tu, ci una în care să-ți permiți să nu îți dorești bunuri materiale, ci libertate, acea libertate pe care doar un spirit descătușat ți-o poate oferi, acea libertate care îți poate permite să te poți rupe de tot ceea ce înseamnă material. Iar viața l-a recunoscut ca atare, ca o ființă care a atins un alt nivel al existenței, unde au ajuns doar câțiva.

Am aflat din ziar că a murit. La înmormântarea lui a fost multă lume, și am zâmbit amar – Puiu, adolescentul ciudat pe care nu-l băga nimeni în seamă, a ajuns un fel de vedetă. Dar nu una creată de superficialitatea vulgară lumească, ci ca o recunoaștere a omului deosebit care a ajuns, alegând să trăiască altfel. Și încă îl aud la telefon, atunci când, fiind acasă, înconjurat, de acum, de prieteni noi, mă suna și-mi spunea: “Călin, vino să-mi ții partea, ei nu înțeleg ce vreau să le spun.” Și, de aici, din altă lume decât a lui, îi țin partea, încercând să găsesc acea libertate care să poată să transforme lumea imaginată cândva în realitate.


Leave a Reply

Your email address will not be published.