Liniștea muntelui, toamna, pedalând în Masivul Vlădeasa. Pasul Prislop, Arborele Sequoia, munte cât vezi cu ochii. A noua tabără SPS, pe bicicletă

E o senzație de libertate absolută, cu fiecare porțiune de drum pe care o străbați pe bicicletă, urcând tot mai sus, acolo unde orizontul înseamnă munte cât vezi cu ochii, unde pădurea păstrează liniștea aceea de început de lume, o lume în care natura e la ea acasă. Și sus, departe de lumea civilizată, povestea muntelui e aceeași cu povestea oamenilor care, de când se știu, locuiesc acolo, parte din natură într-un mod atât de firesc și de frumos încât sînt o încântare. Și ai sta să îi privești, să îi asculți cum prin două, trei vorbe, parcă îți spun o poveste întreagă, iar tu, cel care ai ajuns să îi întâlnești pe oamenii ăștia ale căror vieți nici măcar nu mai au numărătoare, ci există pur și simplu, devii parte din povestea aceea. Pentru atât cât e să fie.

La Scrind-Frăsinet

am mai fost și, pentru că din acel loc drumurile muntelui te duc în toate direcțiile, ne-am hotărât să ne oprim acolo, pentru cea de-a noua tabără a redacției, una pe bicicletă. Nu, de data asta nu la cort, pentru că pe munte deja vine iarna, iar dimineața bruma e atât de groasă, încât o dai la o parte ca pe un strat de zăpadă. Am ales să ne așezăm tabăra la pensiunea Claudia, acolo unde, cu 100 de lei, am luat o cameră cu trei paturi, pentru o noapte, asta însemnând că avem două zile de pedalat prin munți.

Satul ăsta mic și frumos de la poalele Munților Vlădeasa ne-a fost, de multe ori, loc de popas ori de plecare în drumeție, și chiar dacă ai mai fost pe traseele din jur, tot mai vrei. Poți să o iei pe cursul cursul Hențului, către baraj, ori pe Valea Cetății, către cascadă, ori urmând cursul de apă Cracii Părăului Plaiului, ori către Răjinoasa, vârful muntos cu cei 1100 de metri ai lui. Pentru cele două zile, ultima din septembrie și prima din octombrie, am ales să mergem întâi la vest, către Doda Pilii, apoi la est, către Rogojel, să vedem arborele Sequoia.

De ce să pedalezi, de ce să ieși în nartură, de ce să străbați cărările muntelui? De drag. Nu pentru a bifa un nou traseu pe bicicletă ori cine știe ce record de străbătut pe jos cărările montane. Nici pentru a putea să și să ne spunem ”Pfoooaaii, azi am avut o medie de 27 la oră, n-am făcut nicio pauză, ce sportiv, ce campion sînt!”. Nu. Nici măcar nu ne-am uitat la ciclocomputerul de pe ghidon. De dragul de a putea descoperi lumea liberi. Și cum bicicleta (la fel ca mersul pe jos, dar cu o zonă mult mai mare de acoperire) înseamnă libertate, am ales să descoperim, să redescoperim, partea asta de lume pe bicicletă.

Ultima zi de septembrie. Pasul Prislop

Nu e foarte departe pasul Prislop, la vreo 13 kilometri, așa că, oricât de abrupt ar fi drumul (și e), nu ai foarte mult de pedalat. Adică, dacă e să o iei sportiv, într-o oră și un pic ești sus. Dar de ce ai face așa ceva, când totul în jur e atât de frumos?

Acum, drumul e asfaltat, iar asta, pentru oamenii locului, e un lucru bun. Pe de altă parte, asfaltul aduce cu sine, inevitabil, hoarda de motorizați (asta însemnând, din păcate, în proporție foarte mare, cocalari), iar hoarda de motorizați aduce cu sine, tot inevitabil, pentru că e în firea omului modern, gunoaie aruncate la nimereală. E drept, spre bucuria mea, n-am prea văzut gunoaie aruncate la margine de drum, dar asta poate și datorită faptului că drumul fiind îngust nu prea ai locuri unde să oprești.

Am urcat pe Valea Răchițele, trecând pe lângă casele țărănești, tot mai puține, până au dispărut și au lăsat locul pădurii. Și am oprit de multe ori să privim în jur, chiar dacă am plecat destul de târziu pe traseu (asta însemnând cam ora 16), însă de asta am venit, să descoperim lumea din jur. Iar muntele ne-a lăsat să-l descoperim, întâi câte puțin, pentru că de pe drumul care urcă șerpuind nu poți să vezi  foarte mult, apoi, odată ajunși pe pasul Prislop, am putut vedea până hăt-departe. Și dacă tot am văzut, am ales să nu urmăm drumul asfaltat către Doda Pilii, ci să o luăm la stânga, pe drumul forestier care duce pe platoul montan din apropiere, acolo unde galbenul ierbii se îmbină cu verdele brazilor și cu arămiul foioaselor.

Nu a fost nevoie de cuvinte prea multe ca să ne spunem unul altuia ce simțim. A fost de ajuns să lăsăm privirea să vorbească. Și liniștea naturii. Și liniștea din noi.

Odată cu seara, a venit și frigul, iar coborârea s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât crezusem, iar asta pentru că degetele ne-au înghețat pe manetele frânelor, și atunci când ne-am oprit, să ne dezmorțim, odată cu sângele care a dat năvală în degete, a apărut și durerea. Ce bune ar fi fost niște mănuși! Pe de altă parte, parcă prefer durerea provocată de îngheț, decât să mă afișez în tot felul de echipamente pentru ciclism, un marketing agresiv, de altfel, care a pus o pată urâtă peste ceea ce înseamnă ciclism, a merge cu bicicleta însemnând, tot mai mult, a te afișa cu costume sclipitoare, mănuși de firmă, cască de multe sute de lei, pantofi nu știu de care, reglabili, de sute de euro, ciclocomputere care afișează pe net pe unde și cât de repede ai pedalat. De parcă asta ar conta. Bicicleta înseamnă libertate. Chiar și aceea care îți îngheață degetele mâinilor pe ghidon.

Prima zi de octombrie

Când ne-am trezit a doua zi dimineața, pajiștea de lângă pensiune era acoperită de un strat alb, compact, de brumă înghețată, iar asta nu prea era un semn bun pentru traseul din ziua respectivă, când urma să mergem către Rogojel. Însă a ieșit soarele, iar căldura lui, chiar și cea de început de octombrie, a ”măturat” bruma înghețată și ne-a dat semnalul de plecare.

Cu lecția învățată, ne-am îmbrăcat bine și am luat-o pe cursul Hențului, ajungând la baraj, apoi ne-am pregătit pentru întâlnirea cu turma de oi. De unde știam că sînt oi? Flerul, al șaselea simț.

Ne-au simțit câinii, și au început să latre. De ce naiba câinii de la stânele mioritice sînt atât de… am vrut să zic răi, dar proști e mai bine spus. Adică, am întâlnit câini de stână și în traseele făcute cu bicicleta în Grecia, în Muntenegru, Bosnia, Croația, dar niciodată nu au sărit pe noi să ne rupă. Dimpotrivă, au venit la noi dând din coadă, bucuroși de oaspeți. În România,  dacă scapi doar cu lătratul câinilor, fără să se ia la fugă după tine, cu bale la bot, încercând să te muște, înseamnă că ai scăpat ușor.

Am trecut repede pe lângă turmă, câinii observându-ne prea târziu ca să mai poată să se ia după noi. Și cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, la întoarcere, câinii erau așezați, strategic, în mijlocul drumului, așa că ăia mai proști s-au luat după noi, și m-am poziționat pe partea de drum unde câinii se credeau la șafeta de 3×100 metri. Și tocmai când să opresc și să stau la bătaie (lucru care s-a întâmplat de multe ori, și întotdeauna câinii dând bir cu fugiții), pentru că deja nu mai erau grup compact, câinii s-au lăsat păgubași, iar noi ne-am putut vedea liniștiți de drum.

Am ajuns în Săcuieu, trecând pe lângă drumul care duce spre Rogojel, dar nevăzând niciun semn către Arborele Sequoia, am zis că mai bine întrebăm. ”Api, trebe s-o luați ‘napoi, până unde scrie Rogojel, și p-acolo, tăt în sus, vo patru kilometri. Ori s-o luați de-a crestulu pă deal, da cu bicicletiele…”, ne-a dat lămuriri un localnic. Și, într-adevăr, la intersecția cu Rogojel, dar vizibil doar din parte aceea de mers, era un indicator către locul unde voiam să ajungem.

Odată lăsat asfaltul în urmă, drumul a devenit și mai frumos, iar când, după 2 kilometri și jumătate, am luat-o prin pădure, către mica așezare de pe culme, muntele ni s-a înfățișat în toată frumusețea lui. Cât de frumos poate fi muntele! E ca o mângâiere pentru privire, pentru suflet. ”Vezi, asta mi-am dorit, asta am vrut să văd și să simt…”, am spus, mai mult pentru mine, șoptit.

Am lăsat drumul forestier și am împins bicicletele pe cărare, chiar dacă să pedalăm ar fi fost mai ușor, dar am preferat frumosul, și după câteva zeci de metri, am ajuns, din nou, la drum. Acuma, la stânga, la dreapta? L-am întrebat pe singurul om întâlnit pe unde s-o luăm, iar el ne-a spus ce și cum. Adică, de unde eram, la dreapta, către vârf. Am luat-o la dreapta, către vârf, și am tot pedalat mai departe, până când drumul a părut mai mult o vale care ducea fix către o stână sau un staul (cine să mai stea să vadă despre ce e vorba), acolo unde niște câini cât niște viței, simțindu-ne, și-au trimis lătratul pe post de buzdugan. Ne-am oprit, nu de teamă, niciodată câinii, așa cum am mai spus-o, nu au avut câștig de cauză în nicio încăierare, ci pentru că drumul se oprea… nicăieri. Nici urmă de vreun arbore uriaș.

Ne-am întors pe unde am venit, și, bineînțeles, la fel ca înainte cu vreo oră, am trecut pe lângă drumul care ducea unde voiam noi să ajungem. Și l-am văzut.

Arborele Sequoia

mare, impunător, nu ai cum să nu-l observi, e altfel decât ceilalți copaci de acolo, un uriaș care veghează la linștea locului.

Am lăsat bicicletele lângă un dulău care ne privea leneș de lângă noi. N-avea nicio treabă. Vezi, ne-am zis, există și câini care știu că omul, așa cum se zice, e cel mai bun prieten al lui. La fel ca și celălalt dulău care ne-a urmat către Sequoia. Acuma, am fi putut urma cărarea și să ocolim locul îngrădit cu un gard electric, unde niște vaci rumegau liniștite. ”Dar de ce să ne târâm pe sub gard, că uite, se poate merge pe lângă el?”, m-a întrebat Gina. ”Ca să ne jucăm”, i-am răspuns. Și ne-am strecurat pe sub gardul electrificat (o sârmă, de fapt), câinii uitându-se curioși la oamenii care se târau pe burtă, cu rucsacurile în spate și aparatul de fotografiat în mâini.

Știam, am citit despre arborele Sequoia de aici, care a fost plantat acum o sută și ceva de ani de Gal Silvestru, un baron ungur căruia îi plăcea să studieze pomii, și care a plantat mai multe specii rare aici, pe Dealul Domnului. Știam și că acesta crește mai mult decât alți arbori. Însă arborele ăsta uriaș de aici e altfel pentru că, de fapt, sînt doi într-unul, la 1 metru și ceva de la baza trunchiului, arborele se împarte în două, doi prieteni, doi frați, crescând unul lângă altul, încercând să atingă cerul. Doi într-unul. Și pentru asta ne-a fost drag din prima arborele ăsta Sequoia de pe Dealul domnului, de la poalele Masivului Vlădeasa.

L-am privit ca pe o lecție de viață, mai mult timp, l-am atins, încercând să-l simțim. Și l-am simțit, i-am simțit viața pulsând în el, și i-am șoptit ”tu și eu sîntem unul și același…”, ca un fel de salut între prieteni. La urma urmei, energia asta care ne înconjoară, care ne dă viață, e aceeași pentru toți.

Am plecat pe drumul de întoarcere zâmbind. Ajunși la pensiune, ne-am oprit să mâncăm o ciorbă, înainte să plecăm către casă. Și mi-am adus aminte de oamenii întâlniți în drumul nostru pe munte.

Doi tineri: o bătrână și un bătrân

Pe ea am întâlnit-o în prima zi, atunci când ne îndreptam către Doda Pilii. Dincolo de drum, mânuia o ditamai creanga, încercând să curețe un jgheab prin care apa ajungea la cei care treceau pe drum. O ditamai creanga pe care puțini dintre tinerii de la oraș, acești ”pussy” moderni, ar fi putut să o mânuiască atât de ușor ca femeia asta de vreo 70 și ceva, 80 de ani. Și nu doar fizic, ci zâmbind, știind că trebuie să facă asta, pentru ca apa care curge pe acolo să poată fi băută. Să știi ce înseamnă să trăiești, nu doar să fii. Ne-am oprit în dreptul ei, am salutat-o și i-am zâmbit larg. ”Pot să vă fac o fotografie?”, am întrebat-o, deși știam că o să zică ”da”, dar am vrut să îi văd sclipirea din privire și zâmbetul ăla sincer pe care doar puțini oameni îl mai au.

P el l-am întâlnit pe Dealul Domnului, trebăluind cu un ciocănoc uriaș din lemn, bătând niște țăruși în pământ. Și, din nou, n-am putut să nu-i compar pe ”pussy” moderni, cu omul ăsta frumos, care la 70 și ceva, 80 de ani, e mai tânăr decât unul de 20 și ceva de ani de la oraș. Și mult mai curat. Și mult mai sincer. Și mult mai înțelept. Și mult mai puternic. Pentru că natura, muntele, te face să fii așa. ”Ia, p-acolo, cătă deal, p-acolo-i arborele aista de care zâci mata. Tăt în sus mereți…”, ne-a spus omul, apoi a lăsat ciocănocul din lemn și a luat toporul, bătând țărușii din lemn în pământ.

Stând la masă, lângă noi s-au așezat un cuplu din Ungaria și cei doi copilași ai lor. Fetița, cu părul blond, ochișorii mari, mă privea atât de nevinovat și de sincer, încât mi-am adus aminte de bătrânica pe care am întâlnit-o, pedalând prin munți. Și ea, fetița asta atât de scumpică, și ea, bătrănica atât de scumpică, erau la fel. Aceeași sinceritate, aceeași simplitate, aceeași nevinovăție a ființei. Una la început de drum, alta la sfârșit. Și atunci, dacă sinceritatea, curațenia asta sufletească există la cele două capete ale vieții, de ce nu există și la mijlocul vieții, sau de ce există la atât de puțini oameni? De ce atâta teatru, prefăcătorie, ipocrizie și minciună?

Am dat la o parte întrebările și mi-am băut ceaiul cald pe care tocmai l-am primit. Am privit fetița de lângă mine și i-am zâmbit tot timpul cât a fost acolo. De drag. Și mi-am zis că, la urma urmei, depinde de fiecare dintre noi ce alegem, cum trăim, ce ne dorim – dacă ne dorim, și încotro o luăm.

Eu o iau, de fiecare dată când pot, către natură, către munte. Acolo unde mă simt, întotdeauna, acasă.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

      REVOLUT: @calinpaval      

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *