Nu știu ce-o fi vrând să simbolizeze sculptura asta în lemn din curtea Spitalul vechi din Zalău. Și, oricum, fiecare vede ce vrea. Mă rog, ce-i mai mulți ar vedea exact ce li se spune să vadă, pentru că e o lume ultraconformistă, deși toți pozează în nonconformiști, iar asta pentru că într-o lume condusă de sloganuri și clișee, e comod și chiar rentabil social să fii ”în trend”.
Am văzut-o de fiecare dată când am intrat pe poarta spitalului, și chiar dacă am vrut să mă opresc, să ”o văd”, doar azi m-am oprit și am rămas puțin acolo, privind sculptura dincolo de semnificație, ba chiar dincolo de tăcerea lemnului, bucuros de balsamul sunetului ăsta al tăcerii. Doar că, uneori, tăcerea asta crește și se răspândește, la fel ca boala care i-a adus pe unii oameni la spitalul vechi, și atunci nu poți să zâmbești nătâng și să spui ”să gândim pozitiv”… și doar atât.
Despre gândirea pozitivă…
E atât de plin internetul de clișee, de sloganuri și alte din ăstea, care îți zic să gândești pozitiv, să te antrenezi să vezi binele că, sincer, începe să mă enerveze. Și nu pentru că gândirea pozitivă ar fi ceva rău, dimpotrivă, să vezi binele, atunci când există ori când îi simți prezența, e în regulă, suma asta a gândirii și a speranțelor poate să facă bine (și de cele mai multe ori face bine). Dar când apar sloganuri de genul ”Cineva care gândeşte pozitiv îşi spune în mod repetat că nu există nicio problemă în viaţa lui” ori ”Unele lucruri pur şi simplu nu pot fi schimbate. Dar ce poate fi schimbat este modul în care te raportezi tu la ele”, parcă te ia un pic de jos și îți vine să dai cu sloganul de pământ.
Păi, a gândi pozitiv nu ar trebui să însemne că orice este posibil? Și atunci cum adică, te dai bătut din start, pentru că unele lucruri nu pot fi schimbate? Adică, ți se spune că ai o boală incurabilă, iar tu îți spui: ”Nu-i nimic, sînt bolnav, mă ia mama naibii, dar măcar gândesc pozitiv”. Nu mai bine ca, în loc să te raportezi tu ”pozitiv” la lucrul ăla care nu poate fi schimbat, să încerci să-l schimbi? Asta e un fel de a te faci că nu vezi rahatul în care calci, apoi îți spui că mirosul de sub talpa e de fapt aromă de flori, că totul e bine, că nu există nicio problemă. Iar asta, fără supărare, e atitudine de învins, de conformist, de rumegător de sloganuri, o atitudine de neprețuit pentru care cei care rânjesc, jucând cărți și având ca miză manipularea unei societăți de contemplatori. Și de asta e lumea asta plină de ”zâne” și ”zâni cu barbă”, de asta nu se schimbă nimic, doar atât că se îngroașă rândurile contemplatorilor de ”bine”, care, în afară de a se bate cu lozinci și sloganuri, nu fac nimic. Bine, exceptând cultivarea obsesivă, la întrecere chiar, a cultului personalității.
Nu, nu te antrena să vezi binele, pentru că, dacă nu îl vezi și nici nu îl simți, nu e acolo, nu ai ce vedea. Antrenează-te să accepți că uneori e de rahat viața și acționează. Gen: dacă ai căzut într-o prăpastie adâncă, imposibil de ieșit din ea, la prima vedere, nu rămâne pe spate, văzând binele – uite, cerul e albastru, bine că nu plouă, ce mă făceam dacă ar fi și plouat peste mine? Ridică-te naibii de pe spate și încearcă să ieși, chiar dacă asta înseamnă să accepți ”răul” care, vrei nu vrei, face, de acum, parte din viața ta. Dacă asta vrei. Dacă ești ”zână” ori ”zână cu barbă”, atunci e ok și cu antrenatul să vezi binele – ”bine că nu plouă”.
Sculptura asta de lemn din curtea spitalului vechi (o curte chiar frumoasă, de altfel, ar trebui doar să fie și îngrijită), veche, mâncată de vreme, nu știu dacă vorbește despre gândirea pozitivă. Dar, mai ales acolo, la spital, ar trebui să vorbească despre asta, cumva, să le dea speranță și încredere celor care ajung acolo că nu există lucruri care nu pot fi schimbate. Pentru că a gândi pozitiv asta ar trebui să însemne, că orice e posibil. Și, dacă orice e posibil, sigur o să te faci bine.
