E o parte a lumii pe care ne facem că n-o vedem. Iar atunci când, pentru că dă bine, mai apar materiale pe la televizor ori în presa scrisă ori ca postări pe rețelele de socializare, ne punem mâna la gură a uimire, ca și cum am fi văzut extratereștrii.
Nu, nu e vorba despre ipocrizia de sărbători, când, brusc, toți își aduc aminte că ei, de fapt, sînt foarte buni și nu mai pot de grija celor amărâți, iar intelectualii de rasă încep să scrie (exclusiv pentru a face trafic publicațiilor care le bagă banii în buzunar) despre chestiile ăstea legate de cei săraci, despre cum societatea îi ajută pe respectivii săraci doar de sărbători. Realitatea cu surle și trâmbițe prezentată la televizor, presă ori facebook nu e realitate, e doar preșul sub care se bagă mizeria, ca să nu deranjeze. Pentru că ăia de se bat cu pumnul în piept a justiție, a moralitate ori a oameni de succes (chiar dacă par mulți, așa, la prima vedere) sînt doar un fel de peretar, la fel ca cele de pe vremuri, cu Răpirea din Serai, menite a-ți da impresia că, dacă e pe perete, trăiești și tu în povestea aia.
În aceeași zi…
În fața mea, în timp ce urcam scările halei agroalimentare, doi oameni în vârstă urcau și ei, încet, foarte încet, scările. Apoi, odată ajunși în fața vitrinei cu carne, s-au oprit. Nu s-au uitat la produse. S-au uitat doar la prețuri, coborând, încet, cu degetul îmbătrânit, pe lângă lista cu produse, încercând să găsească niște cifre prietenoase pentru ei. Apoi, pentru că era prea mult pentru amărâta lor de pensie, bărbatul i-a așezat mâna pe umeri femeii, după care au plecat, la fel de încet cum au venit. Cu plasa goală. Am ieșit și eu după ei, urmărindu-i cu privirea în timp ce se îndepărtau. În același timp, mașini luxoase, parcate pe tot locul, oameni cu plasele pline, animând zona respectivă, păreau, de acum, dintr-o altă lume.
Am plecat de acolo. Însă după doar câțiva pași, un bărbat, pe care-l tot văd prin zonă, și pe care l-am văzut de multe ori cu copiii, mă oprește. Apoi, vizibil încurcat, mă salută și, așa, privind mai mult pe lângă mine, îmi spune ceva legat de două kilograme de cartofi, și ălea, prea scumpe pentru el. Și l-am văzut, ca într-un fel de călătorie în timp, în locul bătrâneilor pe care i-am întâlnit acum câteva minute, cărându-și plasa goală după el. Mi-am scos din buzunar toți banii pe care-i aveam. 2o de lei. I-am dat lui 10 lei, simțindu-mă vinovat că nu pot să-i dau pe toți 20, dar aveam de luat și eu ceva pentru mine. Omul a luat banii, uitându-se la bancnota aceea de 10 lei, apoi, privindu-mă cu o bucurie nedisimulată în ochi, mi-a mulțumit. Simplu.
După o jumătate de oră, pe bulevard, întâlnesc o femeie tânără, căreia, atunci când am, îi mai dau bani pentru fetița ei. „Ce faceți?”, mă întreabă. „Bine. Tu, ce-ți mai face fetița, sînteți bine?” Îmi răspunde că da, frământându-și mâinile, și i-am deslușit în gestul acela disperarea celui care nu are. Am scos cealaltă bancnotă de 10 lei rămasă în buzunar și i-am întins-o. A privit-o cu ochii mari, apoi a luat-o și a pus-o, cu grijă, în buzunarul hainei. Mi-am continuat drumul, însă, după ce am ajuns unde vroiam, mi-am dat seama că nu mai am bani, așa că m-am întors, trecând, din nou, pe lângă femeia tânără. Mi-a mulțumit șoptit. Dar nu cuvintele șoptite, ci privirea ei, care emana recunoștință, dar pe care ar fi vrut să o țină în frâu (un fel de ultimă redută a ceea ce i-a mai rămas din demnitate), m-a bulversat. Pentru că, la fel ca ea, la fel ca bărbatul ori bătrâneii din piață, sînt mulți.
Foarte mulți. Prea mulți. Iar ei, oamenii ăștia, sînt lumea cea adevărată, necosmetizată, dar pe care ceilalți, cei puțini, se fac că nu o văd. „Ce, să meargă să pună mâna să muncească!”. Serios, omule de afaceri, adică, dacă vine unul mai negricios, murdar, vai de capul, lui, la tine, să-l angajezi, spunându-ți că moare de foame, tu îl angajezi? Nici vorbă. În schimb, cheltui doar la o masă la restaurant, ori, mai ales, la bar, într-o zi, mai mult decât au ăștia bani în jumătate de an. Și tot tu privești de sus. Dar cum să-i dai lui, amărâtului, că dacă-i dai, încurajezi nemunca. Ipocriți de doi bani. Nu încurajezi nemunca, ci îl ajuți pe ăla, amărâtul, să supraviețuiască. Fiindcă realitatea pe care te faci că nu o vezi, e cea de lângă tine, acolo unde oamenii sînt ocupați cu supraviețuirea.
„Să pună mâna pe carte, și o să aibă și ei”… Serios? Sînt mulți, foarte mulți, care se nasc în familii ce nu-și permit „școala”. Sînt mulți, foarte mulți, care au limite, atunci când vine vorba despre intelect. Și, pentru că șansa nu a fost de partea lor, la fel cum a fost de a ta, ce faci, îi condamni și îi așezi la marginea societății, să nu-ți strice ție „priveliștea”?
Mi-e silă de ipocrizia „lumii bune”. Mi-e silă de jocul de-a realitatea a celor care trag sforile în societatea românească, personaje sinistre de teatru, fiecare jucându-și rolul lui de om important, fără de care lumea, evident, nu ar mai exista. Fiecare atât de pătruns de propria-i importanță, încât orice altceva nu există.
Lumea reală nu e aia în care tu, cel din „lumea bună”, stai la birou, semnând, punând ștampile, ori ținând-o dintr-o ședință ori „întâlnire între deștepți” în alta. E aia pe care te faci că nu o vezi, în care oamenii, cei care s-au născut lipsiți de șansă, sînt ocupați cu supraviețuirea.
