Cuvintele. Pot să spună lucrurilor pe nume, ori pot să creeze o cu totul altă realitate, una de fațadă, care să arate celorlalți, ba chiar și ție însuți, ceea ce ai vrea să fii sau ceea ce ar vrea alții să fii. Și, cu cât ești mai iscusit în a aranja cuvintele – din fața monitorului, de la celălalt capăt al telefonului ori chiar față în față cu cealaltă persoană – cu atât mai ușor e de zugrăvit lumea pe care vrei să o așezi pe post de carte de vizită. Iar pentru un timp, la fel ca un actor, joci rolul pe care l-ai creat cu ajutorul cuvintelor, rol care poate și, în cele mai multe cazuri, îți oferă gratuit ceea ce, de fapt, ai urmărit – să obții acel ceva pentru care ai creat, cu ajutorul cuvintelor, lumea de fațadă.
Evident, o lume care se va sparge ca un balon atunci când acel ceva obținut nu te mai interesează, ori atunci când, uitând că joci un rol, îți dezvălui adevărata identitate. Iar atunci, celălalt te va vedea așa cum ești și, din păcate pentru unii – fiindcă majoritatea nici măcar nu-și dă seama că povestea din ultimele zile a fost doar o lume de scurt metraj – sfârșitul poveștii va însemna doar o altă palmă primită din partea lumii de fațadă. Deși se întâmplă, câteodată, ca tu, spectatorul, să știi că ceea ce-ți este prezentat nu e altceva decât un spectacol menit să scoată „ceva” de la tine. Am fost și eu spectator, de multe ori, însă s-a întâmplat ca, uneori, să intru și eu în rol, chiar dacă știam că eu voi fi cel „păgubit”, iar asta doar pentru că spectacolul oferit a fost atât de frumos creat încât n-am putut să-l ignor, la fel cum la sfârșitul unui film, care te-a făcut să uiți realitatea din jur, te trezești plângând sau râzând sau rămânând pe gânduri.
Așa a fost acum ceva vreme când, mergând pe stradă, mă oprește un ins, la vreo 60 de ani, îmbrăcat sărăcăcios, dar nu neapărat murdar: „Domnișorule, vrei să te oprești puțin?” Știam că urmează o poveste menită să mă sensibilizeze și care să mă facă să scot ceva bani din buzunar, așa că eram pregătit. Însă omul din fața mea mi-a oferit un spectacol atât de bine jucat, cum că soția lui era în spital, iar el a venit în vizită și „cum să nu-i ducă nimic, sărăcuța, că-i amărâtă și pierdută acolo, că ea-i o țărancă simplă și nu cunoaște pe nime’ acolo, și e atât de speriată, săraca, că i-am luat nește fructe și ceva dulce, să mai uite puțin că o doare”, încât m-a captivat cu totul, făcându-mă să ignor realitatea.
Omul, văzând că prinde, a continuat spectacolul atât de meșteșugit și cu vorbe atât de bine alese și frumos construite încât m-am trezit dându-mi lacrimile, acolo, pe stradă, înduioșat de povestea celui din fața mea, fapt care l-a făcut să-și intre și mai tare în rol, plângând și el, plângând și eu, cu oamenii din jur uitându-se mirați la noi. „Așa că, vezi mneata, domnișorule, am dat banii de drum să îi mai îndulcesc, oleacă, zilele de spital, și nu mai am cu ce să-mi mai iau bilet la cursă, să mă duc acasă”.
Am băgat mâna în buzunar. Aveam 25 de lei. I-am dat pe toți, apoi am plecat. Omul cu mai mulți bani decât credea că o să primească, eu cu povestea care mi-a răscolit, pentru un timp, lumea mea creată din emoții, o lume care, la urma urmei, mă definește ca ființă, așa că ce înseamnă banii? Nimic. Însă, de multe ori, „paguba” nu este una materială, ci una care îți dă peste cap lumea, care te rănește și lasă urme adânci. Și atunci, cum să faci să deosebești lumea falsă creată din cuvinte, de cea reală? Poate doar ascultându-ți sufletul, ori poate doar ascultându-ți rațiunea. Nu știu. Cred că asta depinde foarte mult de ce își dorește fiecare. Însă n-ar fi mai simplu ca oamenii să fie sinceri, să fie ei, așa cum sunt, fără a construi roluri într-o lume și așa nesinceră, care inventează tot feluri de instrumente menite să încurajeze cuvintele să creeze o realitate de fațadă?
