De Paște, tot ceea ce înseamnă socializare se rezumă la trei cuvinte: lumină din lumină. Pentru unii înseamnă a-și manifesta credința îmbrăcând sărbătoarea în hainele religiei. Pentru alții înseamnă cu totul altceva: a-și umple mesele cu mâncare și băutură, a sta cu ochii în televizor ori, mai ales, ecranul smartphone-ului cel născător de ”adevăruri”, a-și petrece zilele de sărbătoare în cine știe ce hoteluri, pensiuni ori city-break-uri, ori chiar a-și contempla propria însemnătate, pusă la vedere pe orice înseamnă rețea de socializare, acolo unde ”lumina” se măsoară prin: ”sunt numărul 1, cel mai citit, cel mai tare, cel mai cel…”.
Lumina e despre creație, despre acea ”scânteie” care îți luminează viața. Iar când vorbești despre viață, când vorbești despre ”biserica” vieții, îți întorci ființa către piatra de temelie a ”bisericii” ăsteia: natura.
Am mai fost acolo de două, trei, patru ori, și de fiecare dată locul ăsta mai are ceva de oferit. Așa că am ales să-mi petrec ziua de Paște acolo unde viața înseamnă lumină, acolo unde lumina asta e colorată în verde aprins: în natura sălbatică a culmilor stâncoase a Văii Barcăului, sus, la cetatea Valcău de la Subcetate. Acolo unde locul care odată a însemnat un refugiu în veșnicele războaie și bătăi ale speciei umane, acum a revenit, cu ruine cu tot, în sânul naturii. O natură care a îmbrăcat locul ăsta într-un verde crud, aprins, luminând, la propriu, totul în jur. Și așa, în mijlocul luminii ăsteia verde, am luat lumină din lumină, ascultând păsările din jur, căprioarele alergând prin pădure, insectele bâzâind din toate părțile și vântul legănând ușor natura care așază lumină în fiecare fir de iarbă, în fiecare semn de viață care crește din pământ. Pentru că, cel puțin pentru mine, lumina din lumină înseamnă creația, creatorul (indiferent ce ar însemna pentru fiecare) și tot ceea ce înseamnă viață. Mai ales acea viață care își păstrează nevinovăția de început de lume: natura.
