Magia Apusenilor: De deasupra lumii, din Amfiteatrul Pietrele Boghii, în adâncul pământului, în peștera Șura Boghii

Creasta principală a Pietrelor Boghii reprezintă unul din cele mai mari abrupturi ale Munților Bihorului. De aici, de sus,  poți să vezi până hăt-departe. Asta după ce reușești să nu te mai uiți în jos, la hăul imens de sub picioare, care pare că nu se mai termină.

E superb peisajul! În oricare parte ți-ai muta privirea, panorama e una deosebită, de la văile de dedesubt, la stâncăraia tăioasă din stânga ori culmea golașă a vârfului din dreapta. De acolo, de sus, lumea se vede altfel, o lume în care natura înseamnă totul.

Traseul, care pornește de pe platoul Padiș, e ușor și scurt, așa că, dacă ajungi târziu pe munte și nu ai timp pentru un traseu mai lung, Pietrele Boghii sunt o destinație la îndemână. Iar dacă mergi la Padiș dinspre Răchițele, sigur ajungi mai târziu decât ți-ai dori. Nu de alta, dar ultimii vreo 15 kilometri sunt aproape impracticabili. Noroc că Loganul merge pe oriunde, și chiar dacă te scuturi ca și cum ai fi pe o barcă în mijlocul furtunii pe mare, drumul e chiar fain. Asta pentru iubitorii de munte cu tot cu drumuri proaste. Pentru ceilalți, cu pretenții de asfalt și trotuare, sigur e horror, și, ca atare o să o ia pe dincolo, pe la Boga, unde drumul asfaltat e plin de motorizați.

Drumul către Pietre e frumos în sine, o drumeție ușoară care te duce pe lângă un tău, apoi în sus, prin pădure, către Amfiteatru. Acolo te oprești brusc. Nu de alta, dar așa cum v-am zis, hăul de dedesubt pare că e fără fund, așa că îți ia vreo câteva secunde să îți aduci aminte să mai și respiri. Apoi, după ce revii la normal, totul se reduce la: ”Oaaau, cât e de frumos!…”.

Pietrele Boghii alcătuiesc o arie protejată de interes național care ”ascund” și o peșteră: Șura Boghii. Peștera e la baza stâncii unde se află Amfiteatrul, acolo unde te simți deasupra lumii. Așa că, după ce obesrvi marcajul către peșteră, și ai chef de o coborâre (și, deci, și urcare) abruptă, merită să mergi până acolo, mai ales că nu ți ia mai mult de vreo 10 minute.

Peștera, după ce treci de intrarea care pare un triunghi, ți se deschide cu o un fel de cupolă, o sală mare de zici că ai intrat într-un fel de biserică gotică. Are o lungime de vreo 200 de metri, un culoar ascendent, iar atunci când pășești pe solul umed, vălurit, ai impresia că pe aici tocmai a trecut un vierme uriaș. Asta dacă te uiți pe unde mergi. Dacă ridici privirea, tavanul peșterii e superb, plin de ”sculpturi” ciudate: tuburi, pâlnii, globuri și mogâldețe. Un tablou carstic care îți pune maginația la încercare.

La întoarcerea pe platoul Padiș, n-ai cum să nu te oprești la o plăcintă. Așa cum am făcut, de altfel. M-am oprit la Mătușa Maria, așa cum scrie pe pancarta din fața micii terase improvizate. Ce plăcinte bune! Am luat și cu brânză și cu afine și cu merișoare. Și un borcan mare de miere. De mâncat, n-am mâncat plăcintele acolo. Era, deja, destul de târziu, și aveam de parcurs drumul pe unde am venit, peste bolovani și prin gropi, către Răchițele.

”Pă unde vreți să mereți? Cătă Răchițele? Aaii, d-apăi pă acolo-i horror drumul”, mi-a spus tanti Maria, împachetând plăcintele cu grijă. ”Să le mâncați cu drag! Acuma le-am făcut, că or zis niște oameni care or mers pe traseu să le fac pă când or vini. Io am făcut mai multe, că am zis că poate-or trebui. No, și ia că ați avut noroc că am făcut mai multe. No, poftă bună!”.

Cu toate că nu mai puteam de poftă, mai ales că mirosul de plăcinte care a umplut mașina era îmbătător, am mâncat plăcintele abia după vreo 50 de minute. Atât mi-a luat să trec de porțiunea de drum horror (care, de ce să nu recunosc, mi-a plăcut, cu tot cu obstacole). Și pentru că pe acolo nu trec mașini mici, decât foarte rar, eventual mașini de teren și, bineînțeles, Loganuri, camioanele încărcate cu lemn fac regula. Am întâlnit două dintr-astea. De primul am trecut ușor. Al doilea l-am văzut urcând pufăind către mine fix într-o porțiune atât de îngustă, încât încăpea cu greu doar camionul singur. Știam că nu poate opri (dacă oprește sunt șanse mari să nu mai potă pleca din loc, din cauza pantei abrupte și bolovănoase), așa că am oprit, apoi am mers cu spatele, călărind bolovanii mari, până am găsit un fel de ”burtă” la marginea drumului, chiar lângă hăul din dreapta. Am tras cât de aproape am putut, apoi am privit cum camionul cu remorcă, pufăind și trosnind din încheieturi, a trecut încet, încet, la cel mult 2 centimetri de Logan.  

Am scăpat de drumul horror și am înfulecat plăcintele de zici că se purta cine știe ce război la gura mea. Au fost atât de bune…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

      REVOLUT: @calinpaval      

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *