Maia, farmecul delicat al inocenței emoțiilor

Primul dată, atunci când am intrat în Biblioteca Județeană Sălaj, în ultima zi de septembrie, am simțit mirosul cărților. Așa se întâmplă de fiecare dată când iau o carte să o citesc – întâi îi adulmec parfumul. Un parfum aparte care are întotdeauna darul de a mă introduce în povestea cărții pe care urmează să o citesc. Apoi m-am uitat în jur, să îmi dau seama despre ce e vorba la evenimentul numit Nocturna bibliotecilor.

Am ajuns acolo la invitația Amaliei Onuțan, cea care mi-a fost alături la ultima emisiune Pur și simplu, și pe care m-am bucurat să o cunosc, să o descopăr.

Despre ce a fost vorba? Așa cum era scris pe afișul primit de la Amalia: Expoziția de pictură și grafică a elevilor de la Liceul de Artă ”Ioan Sima” Zalău; Lansare de carte ilustrată pentru copii ”Orașul fermecat”.

Cine au fost protagoniștii acestui eveniment? În vernisaj au expus Ilieș Mihai și Antonia Csakvari, clasa a XII-a, și Denisa Raț, Mara Lupou, Larisa Pirui, Amalia Onuțan și Teodora Marincat, clasa a XI-a.

Cei care au contribuit la cartea lansată sînt Denisa Raț, Mara Lupou, Antonio Ilieș și Amalia Onuțan, cartea fiind prezentată de Amalia.

În cadrul evenimentului a avut loc și o serie de recitaluri muzicale: Alexandra Țepeș – violoncel; Antonio Tărău – clarinet; Sara Almaș, Rebeca Costan – flaut; Anamaria Cherecheș – chitară; Giulia Cavaler, Maia Boldea – voce.

La final, am luat parte la un foarte interesant tur al bibliotecii (și mi-a plăcut), împreună cu Mariana-Lucia Marian, managerul instituției.

De menționat că o parte din fotografiile făcute (cele clare, făcute cu profesionalism) îi aparțin Simonei Onuțan, care, fiind a doua oară când îmi pune fotografiile la dispoziție, se poate spune că e, deja, colaborator al publicației.

Bun, asta e partea de știre care nu avea cum să lipsească, din respect și susținere pentru toți cei care au participat la eveniment. Cele care urmează, însă, fac parte din ceea ce caut întotdeauna atunci când merg undeva ori particip la evenimente, fie acestea legate de cultură, artă, sau nu: povestea.

Mi-a plăcut simplitatea evenimentului în sine, pentru că întotdeauna lucrurile simple sînt cele mai frumoase. Mi-au plăcut șușotelile, fâstâcelile, privirile aruncate unii altora, stângăciile care apar odată cu emoțiile, mi-au plăcut elementele de virtuozitate muzicală, desenele și picturile, felul cu zâmbet în care a fost prezentată cartea. Și peste toate mi-a plăcut sinceritatea. Și ar fi fost de ajuns ca să plec de acolo cu același sentiment pe care îl am după ce citesc o carte bună. Dar a mai fost ceva. Un moment care a schimbat totul, lăsând povestea (una a inocenței) să prindă viață :

Maia

A apărut în fața publicului cu atâta emoție… De fapt, cu atâta sinceritate a emoțiilor, încât m-a surprins. Iar interpretarea ei se poate traduce simplu: o superbă imperfecțiune.  

Când eram copil, am văzut un desen animat care mi-a rămas în memorie. Mama rață își învăța puii să înoate. Dintre toți, unuia îi era teamă că, odată ajuns pe apă, o să se scufunde și o să se înece. Ce anume ar putea să îl țină la suprafața apei?

Mama rață i-a întins o crenguță care semăna cu un cârlig și i-a zis: Vezi cârligul ăsta? Cu el o să te agăți de cer și atunci o să plutești.

Puiuțul a luat crenguța în cioc și așa a reușit să își înfrângă frica și să înoate.

Aceeași poveste a prins viață odată cu apariția Maiei. Atâta tot că în loc de un cârlig de lemn, ca să se agațe de cer și să nu se scufunde ea și-a folosit privirea.

Și a fost cea mai frumoasă versiune a piesei ”I love you, baby” pe care am ascultat-o vreodată. Nu pentru interpretarea fără cusur, ci dimpotrivă, pentru superba imperfecțiune. A fost exact ceea ce trebuie să transmită cântecul ăsta.

Felul inocent în și-a agățat privirea de un element de sprijin văzut doar de ea… felul în care își vorbea ea sie însăși în timp ce încerca să nu lase emoțiile să o copleșească… felul în care își lua elan la refren (atunci când vocea strălucea)… mâinile strânse una în alta, ca o îmbrățișare… jocul privirii pe care încerca să nu o lase să coboare în public… delicatețea limbajului trupului… sufletul lăsat la vedere, deși și-ar fi dorit atât de mult să se ascundă… Toate astea au creat, preț de câteva minute, o poveste despre cât de frumoși pot fi oamenii, atunci când își lasă sufletul la vedere.

Ca să strălucești ca ființă e nevoie de emoție. De sinceritatea trăirii momentului. Asta e tot ceea ce contează. Iar Maia a strălucit. Pentru că, peste toate, în superba imperfecțiune, trăirea ei în timp ce a cântat a fost o expresie a farmecului delicat al inocenței emoțiilor.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *