Cinci ore de așteptat pe holurile de la Urgență înseamnă mult, foarte mult timp pentru cineva care așteaptă o veste bună, cum că totul o să fie bine. Și, de cele mai multe ori, prins între gândurile tale și poveștile celorlalți oameni care trec ori așteaptă acolo, asistentele, cele care te iau în primire, întrebând și completând niște formulare, ori care te ajută odată ajuns pe patul de spital, sînt percepute ca un fel de „anexe” spitalicești. Un fel de „roboței” care trebuie să fie acolo pentru tine – pacientul ori cel care așteaptă. Și, de cele mai multe ori, chiar așa și este – sînt acolo pentru tine. Partea umană a acestor oameni în uniformă de spital, de foarte multe ori, însă, e invizibilă, și nu pentru că nu există ori nu e la vedere, ci pentru că grija pentru cel aproape ție, cel care așteaptă în sala de așteptare, șterge orice altceva în jur.
„Mami, oare o să primesc injecție?”, a întrebat o fetiță, ținând-o strâns de mână pe mama ei, în timp ce intra în încăpere. Și, în timp ce o întreba, privea atât de intens la ființa acea, mama ei, așteptând un răspuns care să-i alunge frica, încât, brusc, ca și cum ți s-ar turna o găleată cu apă rece în cap, reușești să treci dincolo de gânduri și să vezi în jur.
M-am ridicat de pe scaun și m-am apropiat de ușă, să iau o gură de aer. Una dintre asistentele de serviciu, profitând că, pentru un minut, două, nu mai era nimeni în sala de primire a pacienților, a ieșit și ea, afară. Și-a scos telefonul, apoi, dând cu ochii de mine, a zâmbit și mi-a spus, vizibil cuprinsă de un sentiment de stinghereală: „Puiul meu e acasă. L-am lăsat cu febră mare, de dimineață. Vreau să văd dacă-i bine, dacă nu are nevoie de ceva…” Am zâmbit și, dacă aș fi putut, aș fi luat-o în brațe, spunându-i că o să fie bine, că o să-i treacă febra puiului ei, să nu-și mai facă probleme. Între timp, însă, o altă mamă, cu un copil în brațe și altul de mână, ajunge acolo, copilul din brațele ei având o rană la cap, ca urmare a unei lovituri. „Ce-a pățit, micuțul?”, întreabă asistenta, rămasă cu telefonul în mână, neapucând să formeze numărul de telefon de unde să afle despre puiul ei. Apoi, prinsă între griji – cea față de copilul ei și cea față de pacientul ajuns acolo, se uită la femeia din fața ei, la telefonul din mână, apoi se uită la mine. A băgat telefonul în buzunar și a plecat cu pacienta. A lăsat grija pentru copilul ei. Un altul era acolo și avea nevoie de ea. Și, cu gândurile la puiul ei, a făcut ceea ce trebuie să facă, pentru a-l ajuta pe altul.
Mai târziu, după vreo două ore, am ajuns lângă salonul de la Urgență. O altă asistentă, după ce mi-a vorbit cald, spunându-mi ce trebuie să fac, scoate telefonul din buzunar: „Mami dragă, ești bine, îți mai este rău? Lasă că vine mama acasă și te faci bine.” Apoi pune telefonul în buzunar și cu aceeași grijă și căldură în voce, se ocupă de pacient și de mine, aparținătorul. I-am zâmbit, un fel de a-i spune să fie liniștită, „mami dragă” al ei o să se facă bine și n-o să-i mai fie rău.
Și atunci, am văzut. Acolo, îmbrăcate în uniforma de spital, nu sînt doar niște asistente, sînt niște oameni, mame, care, pentru că au ales să facă asta, încearcă să-i facă bine pe pacienții care ajung acolo, chiar dacă și-ar dori să fie acasă, la cei care, la rândul lor, au nevoie de ele.
Se întâmplă, uneori, poate de multe ori, să dai și peste unii care-s nepăsători, care-i privesc pe cei care ajung la spital ca pe niște numere care trebuiesc trecute în registru, și atât. Și, atunci, nu ai cum să te faci că nu vezi și iei atitudine. Dar asta ține strict de caracterul persoanei respective. Însă, și îmi place să cred asta, la spital, sînt oameni care sînt acolo, în primul rând, pentru că au acea pornire interioară de a ajuta, acea pornire care i-a făcut, de altfel, să-și aleagă meseria asta. O meserie deloc ușoară și cu o grămadă de responsabilități. Și care, nici pe departe, nu e apreciată și plătită la adevărata ei valoare.
„Mami, oare o să primesc injecție?”, mi-a rămas întipărită în minte fetița care, ținând-o strâns de mână pe mama ei, aștepta un răspuns care să-i alunge frica. La fel ca pacienții care ajung la Urgență, și care așteaptă și ei un răspuns care să-i liniștească. Uneori îl primesc de la oameni care le zâmbesc. Alteori, nu.
