”Apăi, nu se poate așa. Haideți cu mine”, îmi spune măicuța, apărută parcă de nicăieri, aruncându-mi o privire de sus până jos. Așezat lângă stiva de lemne unde oprisem, pentru o pauză, îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou, pentru că ajunsesem acolo, la Mănăstirea Bic, pe bicicletă, am ridicat din sprâncene: ”Oare ce nu se poate? De ce mă cheamă să mă duc cu ea?” Totuși, m-am ridicat de lângă bicicletă și am urmat-o, gândindu-mă că poate are nevoie să o ajut la ceva. La urma urmei, deja începuse să mă roadă curiozitatea, plus că nu am învățat să spun ”nu”. Deci, am urmat-o pe măicuță către mănăstire. Am intrat pe o portiță, apoi măicuța îmi spune: ”Stai aici, vin imediat”. M-am oprit și am stat acolo unde mi-a zis să stau. Vreo două minute, după care măicuța iese din încăperea în care intrase și îmi întinde o haină neagră, lungă, o robă preoțească, cum aveam să îmi dau seama odată ce am luat-o pe mine: ”Gata, am găsit. Ia asta pe tine, și poți să intri. Acuma-i totul în regulă”.
Unde să intru și de ce?, mi-a trecut, imediat, prin minte, uitându-mă în curtea mănăstirii, acolo unde îmi spunea măicuța că pot să intru. Adică, nu de aia eram acolo, să intru în mănăstire, oprisem pentru o pauză, după pedalatul din Zalău, peste dealuri, până acolo, în poiana de lângă satul Bic. Curiozitatea, însă, m-a luat de mână și m-a tras înăuntru, în curtea mănăstirii, acolo unde alte măicuțe, plus un bărbat îmbrăcat, și el, cu o haină lungă neagră, trebăluiau pe la straturile cu flori din curte.
”Săru’mâna, părinte”, am auzit măicuțele spunând cuiva aflat în direcția mea. M-am uitat să văd cine e persoana aceea pe care măicuțele o salutau, numindu-l părinte. Lângă mine nu era nimeni care să corespundă imaginii. Și eram gata să deschid gura nătâng a mirare, când am reușit să văd imaginea de ansamblu: îmbrăcat cu roba preoțească, cu părul mare, neîngrijit, prins în coadă, privind visător în jur, părintele pe care-l salutau respectuios măicuțele eram eu.
M-am oprit. Oare să le spun că nu-s părinte, că eram acolo, îmbrăcat în robă preoțească, la cererea măicuței, care m-a chemat după ea și mi-a spus că ”acuma poți să intri”?
Nu le-am spus, un imbold ghiduș m-a împins înainte, clătinând ușor din cap, a salut, către cele care continuau cu ”Săru’mâna, părinte”. Evident, răspunsul meu la salut, pentru că nu știam (și nu știu nici acum) ce să răspund, era doar clătinatul ăsta ușor din cap. Și tot clătinând din cap am ajuns la foișorul din curtea mănăstirii, unde am rămas câteva minute, privind în jur, la felul liniștit și atât de altfel în care viața numără clipele acolo, în poiana aceea unde a fost ridicat lăcașul ăsta de cult. Și, pentru câteva minute, ori poate mai mult, cine să mai știe?, pentru că tot m-au numit măicuțele ”părinte”, am făcut parte din ceea ce înseamnă viața la mănăstire.
La ieșire am lăsat roba agățată de mânerul ușii de la odaia unde măicuța a spus să o las, atunci când voi pleca. Apoi, am luat bicicleta de unde o lăsasem și m-am îndreptat către pădure, nu pedalând, ci împingând ușor bicicleta, privind în jur. Nu foarte departe de gardul care împrejmuiește mănăstirea, o măicuță tânără, cu obrajii roșii, cu o botă în mână, mâna – de fapt mai mult se juca -, vacile pe pajiște. Iar imaginea acelei măicuțe tinere, îmbujorate, era exact imaginea cuiva care și-a găsit liniștea și care era fericită că poate să trăiască viața aceea, atunci și acolo. Și zâmbesc și acum, când îmi aduc aminte.
Locul în care a fost ridicată Mănăstirea Bic e de o frumusețe simplă, așezată parcă în timp, ca și cum așa, prin frumusețea vie a naturii care înconjoară mănăstirea, povestea credinței să prindă oarecum contur și să umple locul
În poiana de la marginea localității Bic, la 6 kilometri de Șimleu Silvaniei, Mănăstirea Bic e înconjurată de pădure, o pădure nu foarte întinsă, dar primitoare, iar cei care își lasă pașii să-i poarte pe acolo își găsesc, pentru un timp, liniștea. O liniște care pentru unii e doar o vorbă la întâmplare, ori aruncată celorlalți, atunci când vor să fie doar ei cei care să se facă auziți. Pentru unii, foarte puțini, liniștea asta face parte din ei.
Acum, la câțiva ani după ce am fost acolo prima oară, cu bicicleta, primul lucru pe care l-am făcut, atunci când am coborât din mașină, a fost să mă uit după măicuța cu obrajii roșii, mânând vacile. Nu am văzut-o. Poate nici nu mai e aici. Însă imaginea ei e atât de vie în minte, și nu de altceva, ci pentru că imaginea aceea era imaginea liniștii sufletești, o imagine pe care atât de rar o vezi, o imagine pe care poate nu reușești să o găsești niciodată.
Am lăsat mașina la marginea pădurii. Nu am intrat la mănăstire, ci am luat-o, încet, prin pădurea de lângă, o pădure verde, caldă, chiar dacă afară stătea să plouă, iar vântul era destul de rece. Totuși, căldura o porți cu tine, nu contează cum e vremea afară, contează cât de cald ți-e sufletul. Și am simțit că arde, arde…
A început să plouă. Torențial chiar. Am ajuns la mașină, iar înainte de a pleca, l-am privit pe omul ăsta care așa, pe ploaie, strângea niște iarbă cosită, apoi, după ce a strâns-o într-o pătură uzată de vreme, și-a așezat legătura aia mare deasupra capului, ca și cum s-ar feri de ploaie. Ca și cum. Însă nu cred că a vrut să se ferească de ploaie (de ce te-ai feri de ploaie?, e atât de frumos când plouă…), ci mai mult a încremenit, câteva momente, în timp, aducându-mi aminte de măicuța pe care am întâlnit-o acum câțiva ani, când am fost acolo cu bicicleta. Măicuța aceea tânără, cu obrajii roșii, și care era imaginea ideală a celui fericit că poate să trăiască așa cum a ales, liber de orice altceva, urmându-și sufletul.