Manifest de nivel. Dezleganie. Laborator stradal de Arte ale Sunetului

Arta stradală nu are lege în România, iar a practica arta stradală în România nu înseamnă a practica arta milei. Arta stradală nu este cerșetorie – o prejudecată demontată chiar de oamenii care au venit nesiliți de nicio împrejurare exterioară aproape de Dezlegania muzicală oferită de Sergiu CORBU Boldor în proiectul numit Laborator Stradal de Arte ale Sunetului, proiect care s-a manifestat timp de 5 zile (2-6 iunie 2021) pe Platoul de Marmură din Zalău.

Platoul de marmură din Zilah are aspectul gri al urmelor de dinainte de ʾ89. Platoul de marmură poartă în rădăcini crăpături ale unei memorii atât de întipărite în oameni încât devine greoaie asemenea unei prejudecăți. A judeca ceva necunoscut ție după normele unei gândiri învechite nu poate să ducă decât la o mare neînțelegere a ceva ce poate genera nu schimbarea, ci înțelegerea nevoii de a hrăni sufletul cu hrană de o altă calitate. Dar sufletul fiind invizibil ochiului profan din fiecare dintre noi are nevoie de un decor care să îl facă vizibil. Scena este Platoul de Marmură care devine prin însuflețirea cu sunet Platoul de Muzică. Actorul în rolul principal este Sergiu Corbu Boldor. Rolul lui pe scenă este acela de a dezlega prejudecățile legate de un spațiu locuit pasager, dar continuu. Sunetul instrumentului face ca spațiul din exterior, Platoul de Marmură, să-și mute acțiunea în spațiul interior, Platoul de Muzică. Suntem în interiorul a ceea ce Numim. Omul sfințește locul și îi schimbă sensul, îi oferă încă o memorie – în afara celei deja existente – pe un plan superior; memoria locului locuit de un sunet care liniștește, relaxează, înalță, vindecă, pune întrebări. Zgomotul Platoului de Marmură este dizolvat de sunetul viorii și al cavalului în liniștea Platoului de Muzică.

Suntem nehrăniți în suflet. Sunt oameni care mor de foame și nu știu că mor de foame. Marea foamete a sufletului. Tu auzi? Tu vezi? Tu simți? Pe tine de doare? Zalăul are nevoie de hrană. Platoul de Marmură are nevoie de hrană. O hrană care liniștește, relaxează, înalță, vindecă. O hrană care pune întrebări.

„Ești aici?
Ai auzit?
Ai văzut?
Ai simțit?
Stai un pic. Stai și vezi. Ascultă. Ești aici? Ai auzit? Ai văzut? Ai simțit? Stai. Stai un pic. Stai și vezi. Ascultă. Ești aici? Ai auzit? Ai văzut? Ai simțit? Stai. Stai un pic. Stai și vezi. Ascultă.
Sufletul nu doare. Sufletul nu cere nimic. Nu cere după ajutor. Nu strigă au, au, au. Sufletul se bucură. Trăiește. Simte.
Ai văzut platoul de muzică? Sufletul nu cere nimic. Sufletul trăiește. Sufletul simte”. (Sergiu Corbu Boldor în Dezleganie. Laborator Stradal de Arte ale Sunetului)

Ziua 1 începe în ziua 2. Suntem pe Platoul de Marmură din Zalău. Sergiu Corbu Boldor își montează scena. Platoul de Marmură se transformă în Platoul de Muzică. Lângă decorul sunetului se așează decorul literei. Confesiunile Amiralei Noir își găsesc locul pe stativul pentru partituri, așezat puțin incomod, în drumul trecătorilor. Măcar să ne împiedicăm de hrana de care avem nevoie, dar pe care nu știm prea bine cum să o procurăm. Trecătorii se opresc și descifrează litera. Unii se miră, alții se rușinează să nu fie văzuți că ar avea poftă de un alt fel de hrană. Alții pozează poemele Amiralei ca să se poată hrăni vizual din când în când, acasă, în liniștea spațiului intim, alții primesc în dar hrana literei și se miră că au fost aleși pentru un alt fel de hrană.

Toate acestea le văd în ziua 2, pe Platoul de Marmură, locul care începe să se transforme în Platoul de Muzică. Sunetul viorii mă ajută să văd mai bine spațiul din jurul meu. Stau cu picioarele pe un platou de marmură ce are aspectul gri al urmelor de dinainte de ʾ89. În stânga mea un tobogan gonflabil, o terasă, în dreapta mea apropiată bănci pe care se așează oameni. Mă uit în ochii lor și văd ce frumos au venit să-și hrănească sufletul cu sunet. În fața mea apare o doamnă în vârstă. Mă uimește adâncul privirii ei. Se apropie de stativul pe care sunt așezate poemele Amiralei. Privește adânc. Își ridică privirea spre sunetul viorii. Ascultă. Apoi îmi spune: „Ferice de cei ce s-au trezit”. Acum mă apropii de Confesiuni. Citesc să văd și eu fericirea celor ce s-au trezit. Ochii citesc litera, urechile aud sunetul. Încep să simt.

Pe Platoul de Marmură apare un domn, îmbrăcat simplu, al cărui mers legănat pare să poarte povara prea mare a celor două plase din mână. Se oprește și ne întreabă: Ce faceți aici? C: Cântăm. Pentru cine? C: Pentru suflet. Dumneavoastră cum aveți sufletul? La auzul întrebării face ochii mari și zâmbește ca și cum și-ar fi amintit că poate să zâmbească: Sufletul meu este amăgit. Și, câteva secunde mai târziu: m-ați făcut să zâmbesc. Fața i s-a luminat și a plecat mai departe. Este ora la care instituțiile statului se închid. Pe Platoul de Marmură apare o doamnă care a auzit sunetul viorii din biroul de lucru și întreabă nedumerită: Pentru ce strângeți fonduri? C: Pentru cultura română.

Ziua a 3-a devine ziua darului. Mă bucur în sinea mea de apariția poetică pe bicicletă a lui Mircea Groza. Se aproie de Sergiu Corbu Boldor și îi dăruiește o viară cu goarnă. Hrană din hrană se face dar.

Ziua a 4-a este ziua uimirii. Copilul își întreabă mama care a revenit pe platou, de data aceasta părând că și-a lăsat sufletul să se hrănească liniștit: De ce sufletul nu doare? Nu înțeleg.

Ziua a 5-a este ziua în care crăpăturile Platoului de Marmură îngreunează Platoul de Muzică. După amiaza se anunță ploioasă. Strângem Platoul de Muzică mai devreme decât ne permitea încadrarea în timp. Sunt zile în care sufletul nu vrea să se manifeste.

Ziua a 6-a este ziua în care trandafirul și-a aflat numele. Omul cu haina portocalie, care vine zilnic să asculte sunetul, îi dăruiește muzicii un trandafir roșu. Trandafirul Magdalei. Mai târziu aapare domnul grizonat cu părul împletit în barbă. Îmi face semn să mă apropii și mă întreabă: Sunteți români? Îi răspund: Da. Zâmbește, își lasă zeciuiala, parcă mândru că dă pentru ai lui, și afirmă: Bine că nu sunteți unguri. Rămân uimită de gândirea lui în opoziție cu aspectul de om deschis la minte.

Verticalitatea de a dărui zeciuiala

Felul în care vedem, auzim, simțim este cu siguranță diferit. Ceea ce am mărturisit în aceste rânduri este perspectiva planului în care arta hrănește. Este perspectiva văzută de pe Platoul de Muzică.

O perspectivă la fel de reală, dar care, cumva, trece în planul secund, este perspectiva văzută de pe Platoul de Marmură. Orice ieșire în lume este o ieșire în experiență. Experiența străzii este complexă, surprinzătoare, plină de întrebări și răspunsuri. Experiența străzii este mai aproape de realitatea oamenilor. Am făcut un exercițiu de observație a posturii corporale a celor care vin să dăruiască acel bănuț pentru artă. Mersul lor este liniștit și sigur, vertical, respectuos și conștient. Un mers de mulțumire. Nu am simțit nicio clipă acel sentiment al milei față de arta ieșită în stradă să se manifeste, ceea ce mă face să cred într-adevăr că prejudecățile le crează cei care își imaginează realitatea de pe un scaun rupt de realitatea reală.

Zalăul este viu. Mulțumim!

Dezleganie. Laborator Stradal de Arte ale Sunetului este un proiect independent cu un obiectiv concret: dezlegarea prejudecăților de orice fel prin contactul cu două dintre artele sunetului: – muzica și literatura – și diferitele niveluri de percepție ale lor prin ascultarea pasageră. Ce înțelegem prin ascultarea pasageră: Fiecare persoană are capacitatea de a percepe pe niveluri diferite sunetul. Din acest motiv am descoperit ascultarea pasageră, pe care am asociat-o cu o persoană care, în drum spre casă, trece pe lângă un muzician sau pe lângă un scriitor și, în timp ce trece pe lângă ei, le aude muzica, respectiv poezia literei. Această formă de a auzi sunete pe lângă care treci am numit-o ascultarea pasageră a artei.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *