Marele kitsch. Biserici vechi de lemn din Sălaj, batjocorite în numele turismului

Exercițiu de imaginație: Să luăm un personaj istoric cunoscut, de exemplu Mihai Viteazul. Îl îmbrăcăm cu un tricou cu sclipici, pantaloni mulați, din ăia cu turul până la genunchi și cu chiloții la vedere, îl încălțăm cu niște espadrile, îi punem un lanț gros de aur la gât, în mână, în loc de sabie, îi punem un smartphone și cheile de la mașină, și, în loc de cal, îl așezăm într-o mașină, evident nemțească. În urma “cosmetizării” respective, Mihai Viteazul, în esență, ar fi același, atâta tot că felul în care ar urma să fie prezentat lumii nu ar mai avea nimic de a face cu cel căruia istoria i-a rezervat un loc de cinste în paginile sale. Cam asta s-a întâmplat și cu șapte biserici vechi de lemn din Sălaj, cele care au avut neșansa de a se regăsi în proiectul Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord-Județul Sălaj.

Creşterea importanţei turismului şi culturii

Ăsta e obiectivul general al proiectului în cauză, stimularea creşterii economice în regiunea Nord-Vest, având ca factor turismul și cultura, lucruri care, în Sălaj, sînt departe de ceea ce ar trebui să fie. Dacă în ceea ce înseamnă cultura, de ceva ani, evenimentele sînt într-un plan ascendent, fapt confirmat de frecvența evenimentelor culturale sălăjene, care, chiar dacă de mică amploare, comparate cu alte județe, cum ar fi Clujul, de exemplu, totuși, există. Cât privește turismul, asta e aceeași poveste rămasă la stadiu de povești și vorbe, acum, prin proiectul ăsta cu bisericile, urmând, în concepția celor care l-au implememntat, să aducă valuri-valuri de turiști. Care, odată descoperind turismul sălăjean vor aduce, evident, și creștere economică. Și, ca idee, ca inițiativă, e chiar de apreciat. Adică, în sfârșit, lucrurile în ceea ce privește promovarea Sălajul turistic încep să se miște. La fel, ca atragere de fonduri, din care cea mai mare parte sînt finanţare nerambursabilă, de asemenea, e de apreciat. Toate bune, până aici, însă de la inițiativă, plan și idei, la felul în care s-au pus în aplicare toate ăstea, e distanță mare.

Moștenirea spirituală, parte-n parte cu prostul gust

Cele șapte biserici de lemn cuprinse în proiect sînt cele din Ciumărna, Românași, Sânmihaiu Almașului, Baica, Racâș, Bârsa și Fildu de Sus. La patru dintre ele am fost să văd ce a însemnat implementarea proiectului Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord-Județul Sălaj. Rezultatul? Pe scurt – bătaie de joc.

“Aceste biserici sunt importante pentru cultura naţională prin specificul pe care îl reprezintă şi este esenţial ca aceste biserici să fie protejate şi conservate”, s-a declarat, de la cel mai înalt nivel al județului. Și sîntem convinși că inițiatorii proiectului au fost bine intenționați, mai ales că, așa cum s-a spus, “aceste monumente de arhitectură reprezintă o marcă semnificativă și specială a Sălajului prin numărul lor mare și discreția cochetă cu care s-au postat în istoria satului românesc sălăjean”, acesta fiind și motivul pentru care Consiliul Județean Sălaj a inițiat proiect respectiv, cu finanțare europeană.

Ce s-a mai spus? ”Inițiativa își propune repunerea în valoare peisagistică și ambientală a acestor monumente, pentru a putea face obiectul interesului turistic”. Asta s-a mai spus.

Ce s-a făcut? O vorbă din popor ar spune că “s-a dat o palmă la căcat”. Iar asta pentru că toată treaba asta s-a transformat într-un kitsch de doi bani, mai ales în cazul bisericilor de lemn din Baica, Racâș și Ciumărna, cea din Sânmihaiu Almașului scăpând, oarecum, de “binefacerile” proiectului, chiar dacă nu de tot. Cât despre bisericile din Românași, Bârsa și Fildu de Sus, din cauză că acolo nu am fost, nu pot spune în cunoștință de cauză, așa că să presupunem că au scăpat tăvălugului cu protecție și conservare, deși…

Beton cât încape, toalete mai mari decât bisericile, gard-închisoare

Biserica din Ciumărna a fost prima vizitată. Acolo, încă, gardul nu era construit, însă toaleta mare, mai mare decât bisericuța, șanțurile din jurul toaletei, au stricat cu totul farmecul locului, chiar dacă biserica, așa stingheră cum părea în peisajul acela reabilitat, încă mai e ceea ce a fost. Însă, printre betoane, geamuri termopan și toaletele moderne, sincer, tot ceea ce ține de moștenire spirituală, valoare peisagistică ori ambientală se pierde, dispare.

“Domnișor, ha, pi dacă-mi dai un flacon de bere, te las să faci și poze înăuntru”, spune, mucalit, un muncitor, mai mult așa, ca o glumă. Apoi, chiar și fără flacon, îmi prezintă, așa cum știe el, pe limba lui, interiorul bisericii. Și, sincer, asta, pentru orice turist ar însemna mult mai mult decât toaleta aia mare cât o lume, cu geamurile ei termopane cu tot. Pentru că ceea ce caută turiștii sînt poveștile, senzația aia de întoarcere în timp, nicidecum să aibă un loc unde să se așeze, comod, pe veceu. Iar poveștile se regăsesc, întotdeauna, în lucrurile simple.

La Sânmihaiu Almașului, toaleta și biroul de informare e la câteva zeci de metri de biserica de lemn, și ai putea spună că a scăpat. Însă gardul acela din beton și lemn, monoton, mort, care înconjoară locul, pare mai mult o închisoare pentru biserici, la fel cum pare pentru oricine care pășește acolo în căutarea spiritualității, cea atât de acasă în lăcașurile ăstea de lemn. Lăcașuri construite de mâna omului și care, tocmai de aceea, păstrează, încă, amprenta timpului când credința reușea, într-un fel, să curețe sufletele celor care treceau pragul bisericii.

Baica. Acolo e cel mai rău. Vechea portiță de la intrare (acum trântită strâmb în mijlocul curții) și gardul acela frumos de lemn, așa cum erau până nu demult, au fost date la schimb pentru același gard-închisoare, al cărei beton de la bază, placat cu gresie, e de un prost gust ieșit din comun. La fel ca trotuarul pavat care înconjoară biserica. Cât despre toaleta aflată la doi pași de bisericuță, ce să mai spui? E ca și cum cei care au construit chestia aia acolo și-ar fi făcut treburile, la propriu, pe tot ceea ce înseamnă biserică veche de lemn. Ce spiritualitate, ce credință? Mai bine să ai unde să îți faci treburile, când te scapă, decât un loc în care să mergi pentru suflet.

La Racâș, la fel ca la Baica, atâta tot că aici își fac prezența scările din beton, mărginite de alt beton, același trotuar pavat și aceeași toaletă mare, să nu facă turiștii pe ei.

Chiar, la câți turiști se așteaptă edilii județului să vină să vadă bisericile de lemn, de au construit grozăviile ălea de toalete? Iar betoanele ălea, scândurile ălea maro din gard, ălea-s acolo ca să nu cumva să vină vreun hoț și să fure biserica cu totul, de să nu mai aibă turiștii la ce să se uite prin geamul de la toaletă, nu? Și de ce sînt veceurile atât de aproape de biserici, chiar nu se puteau construi ceva mai departe și să fie mascate, cât de cât? Adică, totuși, chiar atât de rău să-i scape pe turiști de să nu poată face mai mult de zece pași până să-și lase pantalonii în vine? Ori, poate, în opinia celor care au proiectat toată treaba asta, veceurile sînt, de fapt, punctele de atracție în circuitul turistic.

Tăvălugul birocrației lasă urme adânci

Avizul pentru “protejarea şi conservarea” bisericilor este emis de către Ministerul Culturii, în anul 2012, este semnat de un secretar de stat, doi arheologi, un arhitect și este aprobat de ministrul culturii din acea perioadă. Și, evident, de la județ nimeni nu a avut nimic de spus, înainte să înceapă lucrările, semn că toți au fost de acord că asta-i cea mai bună soluție de a atrage turiști – să torni beton la greu și să construiești veceuri, pe care să le pui în interiorul unei închisori în aer liber.

Răul a fost făcut, deja. Bătaia de joc la adresa moștenirii spirituale ale locurilor ăstea care, pe hartă, se regăsesc în zona de lume numită Sălaj, a lăsat urme care cu greu vor putea fi reparate.

Circuitul ăsta pe la locul dezastrului post-proiect se vrea a fi o atracție turistică. Oare? În loc să promovăm poveștile și locurile de poveste ale județului, oferim la schimb betoane. În loc de istorie, preferăm kitschul. În loc de spiritualitate, mai bine veceu cu faianță și gresie. În loc să păstrăm specificul locului, să refacem gardurile de lemn așa cum erau ele inițial, în loc să lăsăm totul cât mai aproape de ceea ce au fost odată, am transformat bisericuțele ăstea vechi de lemn într-un loc în care doar cocalarii s-ar simți ca la ei acasă. Lucru care, să recunoaștem, face parte deja din specificul contemporan românesc.