Memoria pământului. Niște oameni simpli și demni

E o hartă a timpului conturată pe chipul omului simplu, cel care, culegând cât are și cât poate din grădină, din lumea aia a lui micuță, numită gospodărie, vine la oraș, încercând să dea la schimb produsele, pentru bani. Și nu pentru înavuțire, ci pentru a putea să zâmbească, de multe ori amar, cu gândul că o să mai apuce încă o zi în care să-și ducă bătrânețile cu demnitate, cu aia care le-a mai rămas. Pe oamenii ăștia îi vezi, de multe ori, la oraș, pe lângă piețe, cu o legătură de verdeață în mână, ori cu o sticlă cu lapte, ori cu ceva slănină, orice produs pe care cred ei că l-ar putea vinde pe niște bănuți, bănuți care, de cele mai multe ori, îi dau, apoi, pe medicamente ori ca să-și plătească dările la stat.

“Îi zece lei kilu’ de spanac. Da, să știi, domnișor, că io n-am pus gram de azotat pă el, tătu-i natural, de la mine din grădină. Că stau aici, ni, la intrarea în Aghireș. Ți-l dau și cu nouă lei…”, mă privește omul cu părul alb, de la masa din piața centrală. Are în față o grămadă de spanac, o grămadă mai mică de ceapă și o grămăjoară de usturoi. Atât. Se uită la mine așteptând, sperând că o să cumpăr de la el. N-am cum să nu fac asta. Acolo, pe masa aia din piață e rodul muncii lui, mâinile lui, ălea aspre cu care îmi întinde spanacul să-l pipăi, să-l miros, sînt un fel de legătură cu pământul, genul ăla de legătură care îl face pe om parte din ceea ce numim Pământ.

Am cumpărat de la el. Un kilogram. Omul umple punga cu spanac, și mai ia o mână, să completeze, dacă-i cazul. Merge la altă masă să cântărească spanacul, pune punga pe cântar și mă privește . Îi zâmbesc a încredere, nu am nevoie să mă duc să văd dacă e, într-adevăr, un kilogram. Omul ăla simplu nu cred că știe ce e aia “a înșela”. Vine cu punga la mine, în ochi citindu-i-se bucuria că a vândut ceva. M-a emoționat bucuria lui, așa, la vedere. “Api, bugăt de bine, domnișor, chiar bugăt. Mulțam!”, își traduce prin vorbe bucuria din ochi, întinzându-mi punga cu spanac.

………………

Lângă hala agroalimentară din care tocmai ieșisem, un bătrân, mic de statură, ținea în mână niște slănină învelită în hârtie. Din când în când, șchiopătând, mai făcea doi pași încolo sau încoace, apoi își rezema bătrânețile de peretele halei, lângă geanta neagră, care părea mai mult o piesă de muzeu, în care a adus slănina la vânzare. Privea tăcut în jur. Așteptând, răbdător, pe cineva care să îl observe și care să vrea să cumpere de la el. M-am apropiat de el, apoi l-am întrebat ce și cum. M-a privit cu ochii ăia aproape ascunși între brazdele timpului de pe chipul lui, lung, ca și cum m-ar fi privit dintr-o altă lume. Și, acolo, cu o cușmă neagră pe cap, îmbrăcat simplu, cu niște pantaloni din aceia groși, meniți să reziste timpului, încălțat cu niște ghete probabil la fel de vechi ca și el, omul chiar venea dintr-o altă lume. O lume unde pământul face parte din el, la fel cum și el face parte din pământ, un fel de legământ tacit, vechi de când lumea: sudoare, la schimb pentru viață. O lume în care el, țăranul, omul ăsta curat și care-și poartă simplitatea cu demnitate, e însăși sămânța din care cresc celelalte lumi, numite orașe, acolo unde oamenii se pare că au uitat cine sînt și de unde vin. Acolo unde banii sînt totul, unde nețăranii, învățați să privească “de sus”, purtându-și importanța prin supermarketuri, nici măcar nu-i observă pe oamenii ăștia simpli, care încearcă să-și vândă produsele.

“Îi tare bună slana, să știi, ia cum arată, numa’ ni cum miroase. Văzut-ai? O cumperi, că o dau cu 20 de lei bucata asta, că are fix un kilogram”, dă la o parte hârtia de pe slănină badea Gavril. Așa îl cheamă pe omul care a venit de la țară, încercând să-și vândă bunătățile din gospodărie. Și, crede-mă, ălea pe care le vinde el, chiar sînt bunătăți. Bunătăți pe care tu, cel de la oraș, ar trebui să le cumperi de la oamenii ăștia, atunci când îi întâlnești. Și nu doar pentru că produsele ălea sînt naturale, infinit mai sănătoase ca produsele mari și colorate de prin supermarketuri. Și nu doar pentru că așa, cumpărând de la el, îl ajuți să supraviețuiască. Ci, în primul rând, în semn de respect pentru ceea ce înseamnă el, țăranul. În semn de respect pentru că mai există, încă, oamenii ăștia, care, purtându-și simplitatea cu demnitate, ne aduc aminte, celor care mai pot să vadă, ce înseamnă să fii om.

Am cumpărat slănina de la el. Apoi i-am strâns mâna: “Pe mine mă cheamă Călin”. M-a privit, din nou, lung, de dincolo de timp, de dincolo de lumea asta materială, ca un fel de aducere aminte. Pentru că țăranii, oamenii ăștia simpli și demni, cu chipul însemnat de trecerea timpului, la fel ca Gavril, oamenii ăștia sînt însăși memoria pământului. Și nu avem voie să uităm.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *