Meseș – muntele de lângă Zalău – și poveștile lui

– Păi, ce faci, mă, aici?

– Hmm… îmi place să cred că m-au lăsat aici în speranța că o să devin un iepuraș adevărat.

– Un iepuraș adevărat…

– Da. Doar ai citit povestea lui Pinocchio, nu?

– Am citit-o. De mai multe ori, chiar.

– Ei, vezi, mă gândesc că au citit-o și oamenii care m-au lăsat aici, călare pe ciotul ăsta de lemn. Așa îmi place să cred. Deși se prea poate că m-au uitat. Ori, mai rău, m-au abandonat aici, ca pe o jucărie de care nu mai ai nevoie. Se poate așa ceva, să îți placă ceva, o jucărie, de exemplu, și apoi să nu îți mai placă și să o dai deoparte?

– Aș vrea să îți spun că nu. Dar te-aș minți. Oamenii au ”darul” ăsta de a renunța la orice și la oricine oricând li se pare lor că, gata, le place altceva mai mult. Eu nu prea înțeleg asta. Dar oamenii așa sînt. Tu, însă, dacă îți dorești foarte tare, o să devii un iepuraș adevărat.

– Mă tot gândeam, de când am rămas aici, de unul singur, că ar fi fost bine să fi fost și eu un om. Acum, că îmi zici asta, mă bucur că nu-s om. Eu nu aș putea lăsa pe cineva în urmă, fără să îmi mai pese. Hmmm… Dacă îmi doresc foarte tare… Și o să îmi aduc aminte de cum am fost înainte? Chiar, tu mai ții minte cum era aici, când erai copil?

M-am uitat în jur. Privirea mi s-a oprit pe ce a mai rămas din, cândva, Cabana pionierilor. Și mi-am adus aminte de locul plin de copiii veniți în tabără din toată țara.

Am fost și eu acolo, de câteva ori. Ultima dată, într-o tabără de matematică. Nu știu cum s-a întâmplat asta, că matematica, să fiu sincer, nu îmi place mai deloc. Adică, să te cramponezi de reguli, de formule… Prea sună a ”roboțel”. Prefer libertatea și spiritul artei, a creației. Totuși, cum-necum, am fost la Cabana pionierilor în tabără de matematică. Nu mi-au plăcut orele cu calcule și alte cele. Însă țin minte cum, seara, priveam pe geam la căprioarele care veneau foarte aproape de cabană. Țin minte cum, dimineața, când ieșeam afară, vedeam iepuri pe cărarea care duce către peșteră.

Acum, priveliștea nu e deloc așa cum mi-o amintesc. Copacii sînt tot mai rari, animalele, la fel. Cel puțin în partea asta de munte. Sînt alte locuri, pe Meseș, mai ferite, unde animale sălbatice întâlnești mai tot timpul.

De ce nu mai sînt aici? În primul rând, oamenii. Pădurea dispare, că e rost de bani. Pârțâieli ale motoarelor se aud des, că e rost de ”distracție”. Și, atunci, cum să mai rămână animalele sălbatice aici? Și dacă la toate astea mai adaugi și câinii scăpați de pe la case, de pe la stâne, care vânează cam tot ce prind…  

Am plecat de lângă iepurașul așezat pe ciotul de lemn cu tot cu povestea încropită atunci și colo, cu tot cu amintiri. Am urcat panta abruptă, apoi după ce am ajuns pe coamă, am coborât către peșteră. Mi-era dor de locul ăsta. Nu pentru că nu aș fi fost de cine știe câtă vreme. Am fost și iarna și vara trecută. Nu e cine știe ce, așa, ca formațiune stâncoasă. Însă are poveștile ei.

Prima oară când am intrat în peșteră, imaginația mea a creat tot felul de lumi pe care o să le găsesc acolo, tot felul de ființe ciudate care trăiau acolo. Îmi țineam, de multe ori, respirația, ca să pot să aud dacă e cineva acolo. Apoi mai intram puțin. Și iar mă opream tăcut, cu inima bătându-mi în piept, de numai asta auzeam. După ce am ajuns în fundul peșterii m-am liniștit. În afară de un liliac micuț, nu mai era niciun fel de arătare. Bine, în afară de mine.

N-am mai intrat, de data asta. M-am oprit în fața intrării micuțe a peșterii, care părea atât de mare când eram copil, și am privit prin gaura din stânca albicioasă, calcaroasă.  Am privit și mi-am adus aminte.

Deși e foarte aproape de oraș, totuși, nu sînt mulți cei care urmează cărările Meseșului. Într-un fel e bine, că rămâne muntele mai mult al meu. Însă oamenii ar trebui să învețe să vadă natura și altfel decât ca loc de distracție, ca sursă de făcut bani. Și doar fiind acolo poți să vezi natura așa cum e.

Meseșul… Mi-e drag muntele ăsta. Aici am, mai ales vara, sala de antrenament. Tot aici vin la alergat. Sau vin, pur și simplu, să îi urmez cărările. Și cele care se văd, dar, mai ales, cele care nu se văd cu ochiul liber.