Meseșul de lângă noi

Meseșul de lângă noi

Mai păstrez și acum, după mulți ani, senzația aceea dintre vis și realitate pe care o aveam atunci când stăteam în vârful observatorului de lemn din vârful Meseșului. Acolo, întins pe spate, pe platforma aceea micuță a observatorului, cu ghiozdanul lângă mine, priveam cerul și norii de deasupra, care mi se păreau niște ființe venite din altă lume: un aeroplan cu patru aripi, Nautilusul lui Nemo, niște ochi uriași care mă priveau, prăjituri de toate felurile…

Meseșul de lângă noi

Niciodată n-am știut de ce a fost construit și de către cine. Pentru mine era scara către cer, racheta cu care plecam către alte lumi. De abia așteptam să se termine orele de școală, după care făceam două ore până acolo, în vârful Meseșului, prietenul mai mare al oricărui zălăuan care a avut vreodată curiozitatea să-l cunoască. Două ore de mers pe jos, în uniforma de școală și cu ghiozdanul în spate. Uneori, când chemarea naturii era prea puternică, chiuleam de la ultima oră de școală, doar ca să pot să ajung acolo, pe rampa mea de lansare către alte lumi. Mai greu era până ieșeam din oraș, apoi, odată ajuns în pădure, știam că nu mai am mult.

Meseșul de lângă noiMeseșul de lângă noi

La observatorul de lemn, mă opream la prima scară, cea mare, unde încercam să-mi fac curaj. La urma urmei, urma să merg către alte lumi, urcând scările: pe cea mare, apoi pe cea mai puțin mare, apoi pe cea care mi se părea că se ține în nimic, și pe care o urcam cu ochii închiși, cu inima mai să-mi sară din piept: dacă o să cad de acolo, cum o să mai ajung sus? Apoi, pe cea mică, ultima, cea care mă ducea pe platforma micuță din vârful observatorului de lemn, racheta mea personală către altceva.

Meseșul de lângă noiMeseșul de lângă noi

Pe platformă, cu ghiozdanul lângă mine și cu haina de la uniformă pe post de pernă, emoțiile și frica de a nu cădea, atunci când urcam scările de lemn, scârțâind și clătinându-se la fiecare pas, dispăreau. În jurul meu, legănatul copacilor, muzica aia pe care o compune pădurea atunci când vântul are chef de joacă, simfonia aceea superbă a ciripitului de toate felurile ale păsărilor pădurii erau o desfătare, coloana sonoră personală a mea, cel pentru care, fiind deja instalat în rachetă, călătoria a început. Iar orele, viețile, se succedau într-un ritm doar de ele știute.

Meseșul de lângă noiMeseșul de lângă noi

Mai păstrez și acum senzația aceea de “eu sînt Luke Skywalker”, pe care o aveam atunci când, după ce mă strecuram pe sub muchiile ascuțite ale calcarelor albe, intram în peștera de pe Meseș. De acolo, de la adăpostul muntelui, priveam prin mica fereastră către lumea de afară, așteptând să fiu primul care-i vede pe extratereștrii care, bineînțeles, aveau să aterizeze pe pajiștea pe care o vedeam prin intrarea micuță a peșterii. Uneori, când așteptarea era prea mare, adormeam cu capul în mâini, cu uniforma murdară de pământul umed din peșteră.

Meseșul de lângă noiMeseșul de lângă noi

“Eu sînt Luke Skywalker…”, mă trezeam că vorbesc de unul singur, încercând să-mi alung frica apărută dintr-odată, și care făcea ca toate gândurile pe care încercam să le țin închise să prindă viață. Așa că ieșeam, repede, privind mereu dacă nu e ceva, ori cineva, care să vrea să mă apuce de picioare, în încercarea mea de a ieși din peștera care, de acum, fiind deja târziu, părea mai mult o capcană decât un refugiu. Și, odată ieșit de acolo, alergam până acasă. Poate îmi făceam și temele. Nu mai știu. Dar bătăile inimii sînt aceleași – și cele de atunci, și cele de acum, când încă mai trec destul de des pe la prietenul meu cel mare, Meseșul.

Meseșul de lângă noiMeseșul de lângă noi

Ciudat, cei care au avut curiozitatea de a descoperi Meseșul de lângă noi, sînt puțini. Da, majoritatea zălăuanilor l-au traversat cu mașina, în drumul lor. Unii își turează motoarele pe drumul foarte bine făcut care traversează muntele, oprind în vârf, acolo unde gunoaiele sînt o rană urâtă făcută de oameni naturii. Acolo unde releele metalice înfipte în pământ au luat locul observatorului de lemn, observator care, dacă ar fi fost păstrat și consolidat, ar fi fost un punct de atracție pentru foarte mulți, care, cine știe, ar fi învățat, poate, să respecte natura. Chiar și doar pentru a nu fi nevoiți să ocolească gunoaiele în drumul lor către acel observator de lemn.

Meseșul de lângă noiMeseșul de lângă noi

Mulți cicliști îl urcă din plăcere ori ca antrenament sportiv. Și, mai nou, de ceva ani, mulți împătimiți de Mountain bike îi străbat cărările, bucurându-se de aerul curat al pădurii și de provocarea obstacolelor naturale ori a vitezei nebune la coborârea printre copaci. Și mai sînt cei foarte puțini cărora la place să descopere natura la pas. Aceștia din urmă, cicliștii și drumeții, respectă natura, lăsând locurile pe unde au trecut curate. La urma urmei, dacă ai cărat cu tine un sandviș, un suc, o sticlă cu apă, o ciocolată, orice care e ambalat, ce mare lucru e să duci ambalajul înapoi, și să-l arunci la tomberon? E un semn de respect față de natură, un semn de respect față de tine însuți. Un semn de respect față de Meseșul de lângă noi, prietenul mai mare al oricărui zălăuan care a avut vreodată curiozitatea să-l cunoască, să-i descopere cărările, peșterile, cascadele, pajiștile, liniștea pădurii…


Leave a Reply

Your email address will not be published.