Până și mirosul apei, chiar și acolo unde negrul mâlului de dedesubt iese la suprafață, e liniștitor aici. Poate datorită ochiului de cer din mlaștină, atunci când totul e nemișcat, ori poate datorită senzației aceleia ușor mistice scoasă la suprafață de micile cercuri de apă care apar ca niște semne din adâncul mlaștinii, dându-ți impresia că așa, clipind, ochiul de cer îți vorbește. Ori poate doar pentru că nu e nimeni acolo care să-ți conturbe liniștea, și pe cea interioară și pe cea din jurul tău.
Nu e nimeni pentru că drumul care merge către locul unde acela nu e drum de legătură, așa că traficul e aproape inexistent. Cât despre turiști, din păcate, ori din fericire (mai mult din fericire, așa, de dragul naturii), nu prea există. Așa că faptul că la intrarea în localitate nu există o pancartă care să te îndrume către mlaștină, parcă te bucură.
Chiar dacă, neștiind drumul, ajungi fix în celălalt capăt al satului, acolo de unde, de la ultima casă pe stânga, oamenii aceia primitori îți zâmbesc, atunci când aud unde vrei să ajungi, iar spusele moșului Moise se lipesc, firesc, de povestea locului: “Api, hă, nu-i bine. Că trebe să mereți ‘napoi. Ia, poți întoarce aci. După aceie, mereți tăt înainte. Nu o iei nici la stânga, nici la dreapta pe podul comunal. Tăt înainte. Ați priceput? No, dară, atuncea, mereți tăt înainte și vă duce drumu’ la mlaștina din pădure. Dumnezo v-ajute!”
De-a lungul anilor, am tot vrut să ajung la locul cu pricina, dar nu a fost să fie, pașii ducându-mă în alte locuri, toate fumoase. Apoi, de ceva ani, am citit câteva articole legate de mlaștină, și toate erau cu planta carnivoră și cu legenda ciobăniței înecate acolo, cu tot cu mioare. Plus ceva legat de băile care trebuiau să fie, dar nu-s. Și cam atât. Nimic despre frumos, așa că am tot amânat să merg într-acolo. Până deunăzi, când am ajuns, în sfârșit, în acea zonă.
Omule, păi locul e foarte frumos, foarte frumos… Mlaștina, cu al ei ochi de cer, în care norii plutesc ușor, liniștea din jur, peisajul, Munții Plopiș, pârâul cu apă limpede din apropiere, dealul cu râpă galbenă de lângă… Toată zona e foarte frumoasă. Poți, liniștit, să te întinzi pe iarbă și să uiți de tot, ori să te plimbi prin zonă. E la fel de frumos. Și-atunci, de ce punctul de atracție, tot ceea ce merită menționat, (din punctul unora de vedere) e legat de planta carnivoră și legenda cu ciobănița înecată? Poate doar din cauza obsesiei omului pentru “Atenție, Șoc, Senzațional!”.
Oricum, pentru cel care, într-adevăr, iubește natura, e aproape de neînțeles cum de cineva, odată ajuns acolo, nu e curios să vadă ce-i în jur, dincolo de planta canivoră și oameni înecați. E ca și cum (la fel cum zice o vorbă din popor) nu ai vedea pădurea de creanga din ochi. Ori, mai pe șleau, ca și cum ai ajunge într-un loc deosebit, cum sînt Munții Everest, de exemplu, iar tu te-ai opri la bazarul de la poalele munților, minunându-te de suvenirurile de pus pe frigider, ori savurând poveștile cu alpiniștii morți acolo, dar nu ai vedea muntele din fața ta. Dar, fiecare cu ale lui, ce poți să zici.
De sus, de pe dealul de lângă, frumusețea locului pe care o cuprinzi cu ochii e aproape palpabilă, iar locul acela unde mlaștina domnește de atâta timp, ca o antecameră a munților mici de lângă, e ca din poveste. Și e ușor de imaginat tot felul de povești, așa cum, de altfel, e plin tot Sălajul de ele. Și ăstea, poveștile, dau și mai mult farmec locurilor, sînt una cu natura. Chiar și broscoiul mare cât palma, care încerca să pară că-i o piatră din pârâu, ca să nu fie văzut de vizitatorul ajuns acolo, la el acasă, până și el face parte din poveste. Atâta tot că, după ce-a stat vreo două minute, prefăcându-se că-i o piatră, și după ce și-a dat seama că nimeni nu vrea să-l mănânce, și-a văzut de ale lui, pleoscăind alene, pierzându-se pe pârâu în jos, lăsând omul, cel venit acolo de dragul naturii, să se bucure de frumos. Mai ales că rezervațiile naturale, așa cum e și Mlaștina de la Iaz, sînt tot mai puțin naturale, oamenii făcându-și tot mai tare simțită prezența, lăsând urme adânci și, de multe ori, greu de vindecat, natura, aia primordială, devenind, la propriu, pe cale de dispariție.
