Liniște. E o liniște acolo ca și cum locul ar fi un tablou viu. Însă, dacă te oprești și stai suficient de mult lângă apa mlaștinii, locul prinde viață. Păsări mici își fac apariția de te miri unde, ciripind și agitându-se, luciul apei bolborosește ici-colo, creând cercuri tremurânde în culorile nemișcate, până atunci, de la suprafața apei. Iar culorile se amestecă și prind viață. Iar tu, cel care privești tabloul ăsta superb al naturii, nu poți să nu fii impresionat. E o lume ciudată, cu un mistic care transpare din luciul apei negre cu unduiri colorate superbe, dintre crengile ca niște șerpi transformați în lemn de cine știe ce blestem, ce se apleacă deasupra apei.
O lume ciudată care își ițește poveștile dintre mogâldețele de pământ așezate ca niște soldăței pe malul apei, dintre smocurile verzi de iarbă, din stufăriș, dintre tufele țepoase care se agață de tine la tot pasul. Și chiar dacă ai mai fost acolo, mlaștina te întâmpină de fiecare dată altfel. La fel ca acum, toamna târziu, când apa neagră a mlaștinii are unduiri verzi, roșiatice, o paletă de culori în permanentă schimbare.
Oamenii din sat zic că apa e aici dintotdeauna. Însă, că-i aici dintotdeauna sau nu, e mai puțin important. Locul în sine, declarat rezervație naturală, e foarte frumos, impresionant, și ori de câte ori ajungi acolo, mlaștina pare altfel. Doar poveștile sunt aceleași. Povești despre puterea vindecătoare a apei sfinte a mlaștinii, dar și despre oameni și animale dispăruți fără urmă. Povești pe care fiecare le spune în felul său, așa cum le-a spus tanti Ileana, acum un an și ceva, când am întâlnit-o acolo.
”Apa îi aice de când lumea. Că io, de când mă știu tăt aice-i… și bătrânii tăt așe ziceau. Că-i aice de când lumea. Și îi sfântă apa asta. Că dară cum să nu fie sfântă, dacă și vindecă?. Că am tăt auzită când eram mnică că aice o vinit un om din sat cu botă, și o plecat fără botă. Io am zîs că și-o pierdut bota, că altfel, de ce să vină ‘napoi fără botă? Amu mi-am dat io sama. Că dară o vinit cu botă că nu putea umbla. Și o vinit ‘napoi fără, că n-o mai avut nevoie, că s-o vindecat. Amu, îi drept, aice, la apa asta s-o întâmplat și năcaz. Da cine să știe ce o mânat-o pă fata aia aice, la apă? Că era cu vacile. Vo patru. Una era cu călduri, știți ‘mneavoastă, și s-o răpăzit la apă. Celilaltie vaci, după ie, că-s vaci. Fata, când o văzut ce fac, o fujit după ele. Da, nu știu cum de nu și-o dat ie sama, o intrat cu tăt cu vaci în apă. Și tăte s-or cotroptit, și ș-acuma îs acolo, sub apă. Așe mi-or spus bătrânii, când ieram io mnică. Eeee…”
Din punct de vedere științific, Mlaștina de la Iaz reprezintă o zonă cu mlaștini turbo-active, cu o valorosă bogăție floristică, atât prin flora mezo-oligotrofă ce vegetează în ea cât și prin sedimentul său palinologic. Din punct de vedere geologic, substratul este constituit din conglomerate, gresii, argile și marne nisipoase. Însă, dincolo de explicații științifice, locul în sine e unul foarte frumos, superb chiar, care are o magie aparte. O magie pe care poți să o descoperi doar dacă te oprești pentru un timp lângă apa neagră și lași poveștile să prindă viață.
