Așezați oarecum într-o rână, ca și cum încă nu și-ar fi găsit poziția de veci, monoliții ăștia nu-s într-o pădure de stejar (arborele sacru al druizilor), ci printre pini uriași, unii înălțându-se semeți către cer, alții doborâți de furtună la pământ. Niște încrengături uriașe, greu de trecut, ca un fel de încercare pentru cei care vor să ajungă acolo.
Nu sînt pietre gigantice. Nu-s nici dolmenuri (lespezi mari de piatră așezate orizontal pe altele dispuse vertical), nici cromlehuri (monumente megalitice cu caracter sacru alcătuite din mai multe pietre verticale dispuse în cerc, la distanțe egale, în jurul unei pietre mai mari), care, în viziunea druizilor, erau o reprezentare a ideii de infinitate. Sînt doar niște monoliți (nu foarte mari) așezați oarecum ”ritualic” în pădurea de lângă satul sălăjean Creaca. Și, totuși, atunci când ajungi acolo, între monoliții ăștia ciudați, decupați parcă de mâna unui sculptor cu puteri magice, ai senzația că ai ajuns într-unul din locurile sacre ale druizilor.
Am ajuns acolo din întâmplare, tot cutreierând coclaurile. De fapt, dacă e să fiu direct, nimic e întâmplător, toate sînt ca rezultat al unor acțiuni. E drept, nu am ajuns acolo pentru că aș fi știut de monoliți, și totul ar fi fost punct ochit, punct lovit. Nici vorbă, habar n-aveam de existența lor. Însă întotdeauna instinctul mă duce într-acolo unde natura își ascunde comorile. Și chiar dacă înainte de a mă da jos din mașină și a o lua la picior mi-am zis că mă duc la întâmplare, niciodată e așa. De ce? Pentru că întotdeauna am ”știut” să găsesc frumosul lumii ăsteia. Chiar dacă am mai fost în unele locuri și mi-am zis că, gata, nu mai am ce descoperi, nu mai am ce vedea.
Ca să găsești frumosul ăsta de care vă zic nu trebuie să mergi neapărat cine știe cât de departe, ori cât de sus pe munți sau în țări exotice. Nu. Frumosul ăsta e, de multe ori, la margine de drum, în locuri în care nu te-ai gândi că ai putea găsi așa ceva, la fel ca monoliții ăștia ciudați, misterioși, ascunși în pădurea de lângă Creaca. Și, sincer, atunci când găsești locuri frumoase acolo unde nu ai crede că ar putea exista, senzația de ”oau!” e mult mai intensă decât dacă ai fi în cine știe ce loc trecut pe lista de ”la superlativ”. Iar asta pentru că descoperirea frumosului acolo unde știi sigur că o să găsești ceva frumos nu are același farmec ca atunci când frumosul ăsta te surprinde, apărând de ”nicăieri”.
Bun, dar cine-s druizii? Nu doar sacerdoți celți, cât, mai ales, învățători, medici, poeți, filosofi ori lideri spirituali ai vechilor clanuri celtice. Însă ei, druizii, sînt percepuți ca ceea ce s-ar putea numi ”vrăjitori”. Iar asta pentru că, odată cu apariția creștinismului și interzicerea învățăturilor păgâne, druizii și-au ascuns tradițiile, învățăturile, în poezie, legende și mituri. Legende care spun că druizii puteau vorbi cu pietrele și animalele, știau să asculte pădurea și izvoarele. Și poate de asta am asemuit monoliții ăștia cu pietrele sacre ale druizilor , pentru că pădurea a fost cea care mi-a ghidat pașii (întotdeauna am știut să o ascult), la fel cum o făcea și cu druizii. Și chiar dacă aici nu au locuit celți, iar monoliții ăștia nu au vreo legătură cu legendele lor, asta a fost senzația atunci când am ajuns acolo, la pietrele ăstea misterioase. Și, de dragul poveștii, așa le-am pus numele: monoliții druizilor.
Când mergi de unul singur, liniștea are ceva aparte. Iar asta pentru că nu e o liniște tăcută (da, sună ciudat asta), ci una plină de tot felul de sunete, care te atrag în direcția lor. De data asta, sunetele au venit de la un uliu care se tot învârtea deasupra zonei în care eram, și care, tot rotindu-se, o lua în dreapta, către pădure. Și chiar dacă, tot uitându-mă în jur, am zis că o iau la stânga, către vârful dealului (pentru că mai fusesem în acea pădurea din dreapta, chiar dacă nu în același loc), m-am luat după uliu și am intrat în pădure. Apoi am urmat ”sunetele” pădurii și am ajuns la niște pietre pe care am descoperit semne vizibile ale unei acțiuni umane (scrijelituri, cu alte cuvinte), vechi, chiar foarte vechi (iar Sălajul are câteva asemenea locuri).
Am urmat ”firul” pietrelor, care, într-un final, m-a dus la monoliți. Și poate nu i-aș fi descoperit, și mi-aș fi urmat drumul mai departe, în direcția pe care o pornisem, dacă n-aș fi văzut copacul ăsta ciudat. Un copac contorsionat, din trunchiul căruia, curbat către pământ, câteva crengi creșteau drepte, ca niște copaci născuți din același copac. Ca un fel de semn pentru cei ce pot să vadă, un semn că ai ajuns într-un loc magic. Am coborât de unde eram și, odată ajuns în dreptul copacului, m-am dus în direcția indicată. Așa am descoperit monoliții.
Avantajul când ești singur pe coclauri e că poți să te prostești, să te hlizești (de bucurie, datorită entuziasmului și exaltării, desigur) cât vrei. Și, chiar dacă nu sună ”profesionist”, asta am făcut, tot învârtindu-mă printre și pe lângă pietrele ăstra ciudate, dar atât de frumoase în ciudățenia lor. Apoi, odată ”prosteala” trecută, m-am așezat lângă pietre și am tăcut, ascultându-le. Și am simțit, atunci și acolo (cum am simțit și în alte locuri), acea idee de infinitate despre care vorbeau druizii. Pentru că ei, druizii, aveau convingerea că sufletul nu piere, ci, după moarte, trece dintr-un corp în altul. Și dacă taci și asculți pădurea – locul sacru al vieții, simți, știi ce au vrut druizii să zică cu asta.
