Muzică românească. Muzică adevărată. Atunci, dar mai ales acum

Nici nu mai știu când am auzit prima oară pe cineva spunând, cred că în ceva reportaj, că odată cu apariția videoclipurilor, a posturilor de muzică TV, muzica a fost omorâtă. Însă nici măcar nu e nevoie să te întrebi, la rândul tău, dacă e așa. Tu, cel care încă mai poți să asculți muzică, care încă mai știi să asculți muzică, știi că e așa. Și dă-le-ncolo de așa-zis vedete din zilele noastre, care știu doar să arate mușchi, tatuaje sau trupuri dezbrăcate, dar supermediatizate, cu sunete aiurea scoase pe calculator, menite să te dea pe spate “la mare, la soare” (nici măcar nu pot să scriu cuvântul muzică asociat cu analfabeții ăștia, muzical vorbind) și cu versuri îngăimate aproape inteligibil ori scremute, al căror mesaj e întotdeauna cât de sexi și potente sunt ele, vedetele, și cât de tare pot ele să te facă. Ăștia nici măcar nu există, doar ei cred asta.
Muzică bună. Evident, 100% subiectiv. Acum mulți ani, copil fiind, am intrat într-o librărie și am cumpărat, din banii de buzunar, două discuri de vinil: Iris – primul album, și Rachmaninov – Piano Concerto No.2. Și acum îmi aduc aminte cum am căscat ochii mari, ascultându-le. Era prima oară când ascultam muzică adevărată, fiindcă, în timpurile ălea cenușii, greu făceai rost de muzică. Apoi, realizând că există muzică adevărată, am început să caut. Și am găsit.
Oldies but goldies. Progresiv TM, o supertrupă timișoreană, care, în anii ’70, făceau muzică, o muzică elaborată, progresivă, dar care a dispărut destul de repede, nu înainte de a scoate pe piață, în ’79, primul album cu adevărat progresiv – Puterea muzicii.
Însă albumul care și-a pus prima oară amprenta puternic a fost Iris, cu al său prim album, cel din 1984, de altfel primul album heavy-metal apărut vreodată în România, și cel mai bun album al trupei, celelalte nefiind nici pe departe la nivelul primului, astfel că Iris, trupa adevărată, e cea din 1984, cu doi super-chitariști, Nuțu Olteanu și Florin Ochescu, și cu o voce inconfundabilă – Cristi Minculescu.
1986. Pro Musica, din Timișoara, apare pe albumul Formații Rock 9, cu patru piese. Dar ce piese! Ce muzicieni! Un extraordinar Ilie Stepan, la chitară, Vasile Dolga – baterie; Grigore Hariga – chitară; Ionel Tarnoczi – voce ; Richard Schoring – bas; Anton Furtună – claviaturi. Și acum ascult muzica lor, o muzică superlucrată, cu o voce deosebită, un rock progresiv la nivelul celor mai bune albume scoase pe piață în acel timp, în lume. Un rock progresiv, melodios, care n-o să-și piardă niciodată din valoare.
1987. Celelalte Cuvinte, albumul de vinil. Poate cel mai tare album rock scos vreodată pe piața românească, un album care depășește ca valoare multe albume de renume apărute în lume, de atunci și până acum, cu o componență deosebită: Călin Pop – chitară, voce, Radu Manafu – chitară, Marcel Breazu – bass, Ovidiu Roșu – chitară, Leontin Iovan – tobe, și, mai apoi, Tiberiu Pop – clape. Toate piesele, una și una, cu “Un sfârșit e un început” demențial, incredibil ca muzică, cu “Dacă vrei” – o poezie muzicală definitorie pentru cei care vor și pot. Asta doar așa, ca un fel de rezumat, pentru că toate piesele lor sunt extraordinare, de o valoare muzicală originală indiscutabilă.
Și tot atunci, în ‘ 87, albumul “Rock’n’Roll”, a lui Alexandru Andrieș, un muzician deosebit, care a adunat în acel album instrumentiști unul și unul, un album cu atitudine și calitate nu doar interpretativă, ci și muzicală, un fel de album-emblemă al spiritului liber românesc de atunci, cel apărut odată cu “Cenaclul Flacăra”.
Și, printre multe piese muzicale adevărate, au apărut și câteva de excepție, cântece care au puse pe portativ o bucată mare din sufletul celor care le-au creat.
“Eșarfă în dar”, a lui Mircea Banicu, un cântec sensibil, nostalgic, cald, un cântec al iubirii tinerești, încă naive. Și-o mai amintește careva?
“Chiar dacă”, creația muzicală a lui Florin Chilian, care, versuri și muzică, se așază, firesc, alături de marile creații muzicale ale lumii, un cântec care te răscolește de fiecare dată când îl asculți.
“Telefonul nu mai sună” – Sarmalele reci. O piesă de excepție. Și totul, muzica caldă, curată, versurile, plus vocea deosebită a lui Zoli, solistul trupei, așază piesa acolo sus, în topul celor mai bune piese compuse vreodată de-a lungul timpului.
Între timp, la radio, TV, pe internet, oriunde ai fi, răsună hiturile de doi bani ale vedetelor, autohtone ori internaționale, hituri care scrijelesc portativul muzical, scoțând niște sunete nelalocul lor într-o lume care se vrea a creației, dar atât de la locul lor în lumea contemporană a muzicii 100% comerciale, făcută pe bandă rulantă, menită doar să se vândă cât mai bine. Și, totuși, muzică adevărată, de calitate, există, însă, încetul cu încetul, se așterne praful peste ea, devenind amintire. Dar e atât de ușor să o păstrezi vie, trebuie doar să o asculți.