N-ai de ce să îți ceri iertare că iubești

Să te îndrăgostești pur și simplu, chiar (ori de cele mai multe ori) fără speranță, nu e deloc greșit. Nu ai de ce să îți ceri iertare că te-ai îndrăgostit ca prostul. Nu ai de ce să îți ceri iertare că iubești, chiar dacă (ori mai ales) iubirea asta te ia pe sus de nicăieri și te dă de pământ, rupându-ți ființa în mii de bucăți.

Când te îndrăgostești de cineva pe lângă care tocmai ai trecut pe trotuar ori în urma unei întâlniri întâmplătoare, indiferent unde ar fi avut loc întâlnirea, nu e o alegere. Și n-ai de ce să îți ceri iertare, nici ție însuți, nici iubirii. Iar zbaterea inimii nu e altceva decât o descătușare de emoții. Iar emoțiile nu pot fi ținute în frâu.  

Când te îndrăgostești nu e ca și cum rațiunea ți-ar spune asta. Și de asta, atunci când îți faci planuri despre cum o să fie cu cel/cea pe care ți se pare că e muza iubirii, nu are de-a face nimic cu ”a fi îndrăgostit”. Doar cu acea reacție chimică din organism care aprinde becul roșu al unei viitoare (probabile) împreunări sexuale. Dar asta nu-i iubire.

Iubirea nu-și face niciodată planuri. E ca o frunză luată de torent… iubirea. O hartă incompletă a zbuciumului sufletesc, a privirii pierdute, a bătăilor inimii părând mai mult o ploaie torențială venită dintr-un cer senin, fără urmă de nori. O frunză care trece peste pietre, peste obstacole, peste orice ar putea să doară, peste oftaturi lungi și peste nopți nedormite fără să se întrebe de ce. Și chiar dacă e, uneori, prea mult, nu-i nimic. Tocmai asta înseamnă să te îndrăgostești, tocmai asta înseamnă să iubești: să simți atât de mult și de intens încât să fie prea mult pentru un suflet captiv într-un trup care nu poate fi acolo unde iubirea ar vrea să fie.  

Iubirea nu e o alegere. Nu tu alegi când să îți plantezi sufletul într-un câmp nesfârșit de emoții.

Iubirea nu înseamnă a primi. Înseamnă, în primul rând, a oferi. A te oferi pe tine însuți, pur și simplu.


Leave a Reply

Your email address will not be published.