Niște oameni faini s-au strâns laolaltă să recreeze povestea de dragoste dintre Iuanea lu` Fiţ şi Floriţa Petrii Stropii. Pentru că Zilele AuGust la Marin. Și iz de cânepă

Fată faină-i Patricia. Asta e concluzia pe care o tragi, fără a-ți propune asta, ci mai mult ca o reacție firească după ce vorbești cu ea, după ce o asculți vorbind despre ce vrea să facă, și după ce ai fost parte, într-un fel sau altul, din povestea pe care a readus-o la viață în Marin, un sat din Sălaj. O poveste despre bunicii ei – Iuanea lu` Fiţ şi Floriţa Petrii Stropii -, a căror poveste de dragoste a fost subiectul principal al evenimentului organizat de Patricia Toma, sub denumirea ”Zilele AuGust la Marin”.

Acuma, evenimentul ăsta a fost ca un fel de continuare a recreerii nunții tradiționale de acum 76 de ani, pe care Patricia a readus-o la viață anul trecut, în curtea casei bătrânești transformată în muzeu, și care a avut parte de aprecieri pe măsură. Însă fotografiile făcute atunci ori materialele scrise pe marginea evenimentului ăstuia nu pot să te introducă în ceea ce găsești acolo, făcând parte din toată povestea asta despre tradiții, ritualuri, despre viața simplă, dar atât de intens trăită, atunci când omul sfințea locul. Pentru a putea aprecia la adevărata valoare ce a reușit să facă fata asta de 20 de ani, trebuie să fii parte din poveste, iar cei mulți, foarte mulți care au fost acolo, au rămas, fără doar și poate, cu mai mult decât o simplă amintire.

Cânepa care a îmbrăcat țăranul

Așa, ca un rezumat, Zilele AuGust la Marin s-a împărțit în două părți: una, în care s-a vorbit despre cânepă, și cealaltă, în care s-a recreat povestea bunicilor.

Poate părea neinteresant, dacă e să te gândești la ce s-ar putea vorbi despre cânepă, în așa fel încât să te facă nu doar să aștepți să se termine ce e de spus, dar să-ți și capteze atenția, să te facă să vrei să auzi și mai mult. Însă discuțiile despre cânepă au fost mai mult decât niște cuvinte spuse pentru că așa e programul, și trebuie să umpli timpul. A fost o incursiune în istoria satului românesc, atât datorită Ilenei Graţiana Pop, un om dedicat satului tradiţional, care de o viaţă culege obiceiuri din satul său natal, Ciumărna, dar și datorită lecției despre cânepă oferită de Avram Fițiu, cel de la care am aflat că planta asta, cânepa, este planta cu cele mai multe aplicaţii pe globul pământesc, este planta cea mai completă, din care se fac peste 14.000 de produse, inclusiv case. Și chiar dacă plasticul, cel omniprezent astăzi în viața oamenilor, aproape a împins cânepa în uitare, dacă sînt îndeajuns de mulți oameni care să vrea asta și să spună, la fel ca Ileana Graţiana Pop – ”Api, pe mine nu mă interesează ce zic iștia, io nu renunț la cânepă, că planta asta o fost și îi parte din viața noastră” -, cânepa își poate lua locul care i se cuvine în viața oamenilor.

Și, desigur, poveștile atât de autentice ale femeilor satului, care, ca nimeni altele, au știut să vorbească despre cânepă:

”Uo spălam, uo scoteam și uo duceam acasă, undie uo întindeam de să usca. Mai departe, să melița, după aceie o trăjeam prin grebenie și făceam fuioru. După ce făceam fuioru mai rămâne câlți, care îi foloseam păntru saci, lipideauă din aia din pânză. Fuioru să folosea pântu îmbrăcămintie, pântu spăcelie, gaci, poale, dosuri, no, di tătie le lucram numa exact din cânepă. Și meream sara cu furca în apă, să toarcem, că ne punie părinții, ca să ghetie pă pat cămeșile, că ieram o casă di prunci. Nu unu, zăce, unșpe eram înt-o familie. Și-apăi, după ce o torceam, o rășchiem, o ferbem cu cenușă, atâta o ferbem în ciubăr până vinea clocotiită. Nu iera binie, uo mai ferbem o dată, să nu hie de râs. Că dacă nu ierau destul die curate, ierau mai negroaie. Și când iera gata, atunce începeau să facă din fuior. Pânza uo punem pă iarbă primăvara și zâceam că uo bdileam, să să poată coasă mai ușor”.

Ce poți să mai zici după ce asculți vorbele ăstea ale femeilor care au trăit și încă trăiesc la țară așa cum au învățat, adică cu mult bun simț și iubind pământul și ceea ce le oferă pământul ăsta? Țucu-vă vorbele, femei faine!

Și, după ce am gustat din plăcintele cu cânepă, făcute atunci, proaspete și calde, nu a mai fost nimic de zis. Doar de savurat.

Un american și un moldovean

”Stai, să-ți aduc să cunoști pe cineva”, mi-a spus Mirel Magop, apoi a venit împreună cu Nicholas, îmbrăcați, amândoi, în cămăși de cânepă. Acuma, Nicholas, născut în America, dar ale cărui origini sînt, așa cum zicea și el, amestecate, a fost o pată de culoare, și nu datorită lumii diferite din care a venit aici, ci a felului în care știe să vorbească, într-o limbă română mult mai corectă decât a multora dintre trăitorii pe meleagurile mioritice. Și, sincer, așa îmbrăcat cu cămașa de cânepă, a fost mult mai la locul lui aici, decât mulți, prea mulți dintre cei pentru care ”cocalarismul”, și ăla brut, și ăla cu aere de intelectual, au devenit un mod de viață, atât de departe de ceea ce înseamnă viața autentică de la țară.

Chiar, tu cum de ai ajuns aici, la Marin? Cum e lumea asta pentru tine, te regăsești, cât de cât, că e total altfel decât locul de unde vii?

”Păi, am venit pentru că… Patricia. Aici, păi, mă descurc. A te descurca e o expresie foarte utilă pentru mine. Și nu e neapărată nevoie să fiu fluent în limba pe care o vorbesc. Îmi plac produsele naturale de aici, din grădină. Eu sînt student în Cluj, dar aici, la țară, mă simt foarte bine, liber de ce înseamnă agitația de la oraș, Clujul e foarte aglomerat.”

Cum te simți în haine populare românești?

”Îi fain. E ceva diferit. Pot să am o experiență nouă. Asta e chestia cea mai importantă.Să văd ceva diferit, să ies din zona mea de confort. Aici sînt oameni foarte frumoși, și sînt mulțumit că sînt aici. Toată lumea mă salută, e altceva. Chiar e frumos.”

Despre Mirel Magop sînt multe de spus, și, tocmai de aceea, am mai scris despre el. Aici, la Marin, el a venit în rolul lui Badea Cârțan, aducând cu el o grămadă de cărți la Colțul lui Badea Cârțan, într-un fel de promovare a lecturii, fiindcă, zice el, ”lectura înseamnă cunoaștere, și cărțile trebuie să circule din mână în mână, să transmită informația, nu să stea în biblioteci”. Cât despre cânepă, vrea să pună umărul la mișcarea asta a cânepii, pentru că s-a îndrăgostit de portul popular, de cămașa de cânepă cu care a făcut pe jos drumul până la Roma, refăcând traseul lui Badea Cârța în cămașa de cânepă țesută în 1911 și, îmbrăcat cu ea (și pe care a purtat-o și la Marin), a ajuns la Columna lui Traian. De unde e și cunoscut ca Badea Cârțan.

Mirel Magop e, în primul rând, Mirel Magop. Un om care, lucru atât de rar în zilele noastre, are curajul să fie el însuși, să trăiască așa cum simte, să spună ceea ce gândește. Și nu doar pentru că a fost, așa cum a spus și el, zâmbind larg, singurul moldovean prezent acolo, ci pentru curajul de a fi el și, mai mult, de a le arăta și celorlalți cum este el, prezența lui acolo a fost una care a dat și mai mult farmec evenimentului de la Marin.

Povestea de dragoste dintre Iuanea lu` Fiţ şi Floriţa Petrii Stropii

Nu știu cum a gândit Patricia toată treaba asta cu recrearea poveștii ăsteia de dragoste, de acum mulți ani, a bunicilor ei, dar ceea ce a ieșit a fost, cu adevărat, o poveste. Una reală, plină de farmec, plină de muzică, plină de emoții, iar zâmbetele de pe fețele oamenilor prezenți acolo au fost o confirmare a faptului că demersul de a readuce la viața felul simplu și autentic în care trăiau oamenii satului românesc a însemnat ceva pentru ei, le-a adus aminte de poveștile bunicilor, a șters, oarecum, praful de pe modul de viață atât de simplu, dar atât de frumos, care, cândva, nu era doar o poveste reinventată de dragul de a nu se pierde tâlcul poveștii, ci era viața, una autentică și plină de trăiri.

Cât despre cei implicați în toată povestea asta, oamenii ăștia faini pe care Patricia i-a strâns laolaltă, ce poți să mai zici? Adică, oamenii ăștia, care acum au purtat costumul popular pentru a recrea povestea lui Iuanea lu` Fiţ şi Floriţa Petrii Stropii, au fost atât de ”adevărați” în tot ceea ce au făcut, că nu aveai cum să nu-i îndrăgești. Și totul a fost ca o întoarcere în timp, una reală, atât de reală că de multe ori mi-am spus că, în sfârșit, am reușit să inventez o mașină a timpului, și m-am întors în timp. Și când Alin, adicătelea Iuanea lu` Fiţ,  a dat cu clopu’ de pământ chiuind, mi-a venit și mie să dau cu clopu’ de pământ. Atât tot că, deși claia de păr din capul meu seamănă uneori, de la încâlceală, a clop, totuși, l-am lăsat acolo și am dat de pământ cu un clop imaginar. De chiuit, am chiuit doar în gând.

Și au mai fost și dansurile fetelor, ai căror pași fetele i-au învățat, cum a zis Patricia, în doar trei zile. Și asta de drag, că altfel cum poți să fii atât de frumos, dansând pe ritmurile muzicii populare, iar ”Ui ha!” să fie mai mult decât o strigătură, să fie ca o amprentă pe care fetele ăstea frumoase, îmbujorate, îmbrăcate în costume populare, au lăsat-o în curtea casei bătrânești. Acolo unde, având chipurile însemnate de viață,  Iuanea lu` Fiţ şi Floriţa Petrii Stropii de acum i-au privit pe Iuanea lu` Fiţ şi Floriţa Petrii Stropii de atunci când povestea de dragoste pe care au trăit-o era tot ceea ce conta mai mult și mai mult. Și Iuanea a ascultat cum femeile, pregătind mireasa, îi aduceau aminte: ”Huu, iuu, iu ha huu! Miresuță ca și-asta, nici în gând n-ai mai afla, ochii și sprâncenile, scrise cu condeile…”.

Mierla neagră. Danț

Normal, ca după orice nuntă, danțu și voia bună sînt obligatorii, nu are cum să fie altfel. Așa că a venit și danțu, dar nu înainte ca publicul să aibă parte de un miniconcert al  băieților care fac parte din proiectul muzical “Mierla neagră”, Ovidiu Gordan si Tudor Bonta, un proiect dedicat revitalizării și redescoperirii muzicii tradiționale românești. Iar muzica lor, în care au împletit sunetele cavalului – un fluier mare ciobănesc, făcut din lemn de paltin sau de alun -, cu cea a fluierului ori cu cea a drâmbei – instrument muzical popular, alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor -, cu versurile, iar momentul ăsta muzical, arhaic, autentic, a fost ca un cadou oferit celor prezenți acolo. Un concert în care băieții l-au adus în fața publicului și pe unul din locuitorii Marinului, care, deși nu a mai cântat la fluier de multă vreme, și-a luat inima în dinți, s-a așezat pe băncuța de lemn din curte, și și-a adus aminte de cum cânta el altădată.

Patricia, știi…

Mie mi se pare că, referitor la prima parte, cea despre cânepă, toată treaba asta a fost un fel de declarație: Voi vreți să ne luați cânepa, noi nu v-o dăm. Așa-i?

”Da. Asta a vrut să fie.” Atât a spus, lăsând privirea din ochii adânci și negri să întărească afirmația mai mult decât ar fi putut s-o facă niște cuvinte.

Cât despre povestea de dragoste, cea a bunicilor, mie mi s-a părut ca o mașină a timpului. Ca o întoarcere în timp. Asta ai vrut? Să  readuci la viață vremurile din trecut, de dragul poveștii, ori ai vrut să lași ceva în urmă, ca o amprentă în timp?

”Da, să arătăm, pe lângă porturile populare de atunci și obiceiuri, felul în care își organizau viața, felul în care trăiau, felul în care se îndrăgosteau, cum își făceau familia…”

Și crezi că mai e posibil să fie ca și atunci, când totul era autentic, natural, sincer, ori viața a luat-o, ireversibil, înainte?

”Legat de povestea de dragoste, cea pe care am vrut să o arăt lumii, da, se poate. Atâta timp cât cunoaștem oamenii în persoană, fără să-i cunoaștem doar pe internet, atâta timp cât sîntem prezenți mai mult fizic, să ne ținem de mână…”

Și tradițiile, obiceiurile de atunci?

”Nu, nu se poate să ne întoarcem la ce a fost atunci. Și nici nu pot să cer nimănui chestia asta. Da, ar fi fain. M-am gândit de multe ori că poate m-am născut prea târziu, că mi-ar fi plăcut să trăiesc o parte din ce au trăit cei de atunci. Partea frumoasă. Cât despre nunți, da, ăstea s-ar putea face păstrând tradițiile, cum se întâmplă în multe locuri și la noi și în lume.”

I-am văzut pe bunicii tăi privind tăcuți de pe margine. Cum au văzut ei toată treaba asta? Cum au reacționat văzându-și povestea readusă la viață? Mie mi-ar fi oarecum greu să revăd toate astea…

”Da, mai ales că a fost și povestea de anul trecut. Și acum povestea asta. La început m-au întrebat de ce vreau să fac publice toate astea, care-s parte din familia noastră. Apoi, după ce le-am explicat de ce vreau să fac asta, au înțeles scopul, și au fost de acord, ba chiar le-a plăcut ideea.”

Deci vrei că toate lucrurile ăstea frumoase să rămână, o amprentă în timp…

”Da, vreau să rămână, cumva, undeva. Pentru că lucrurile ăstea frumoase nu e voie să fie uitate.”

Am lăsat-o cu zâmbetul ei larg în mijlocul evenimentelor, confirmându-mi, încă o dată, de data asta apăsând cuvintele: ”E fată faină Patricia!”

Am mai dat o raită prin casa bătrânească și m-am uitat să văd dacă nu a mai rămas ceva plăcintă cu cânepă. N-am mai găsit, dar am mâncat, la mesele din curtea cu bucate, niște sarmale gustoase și pâine de casă, proaspăt scoasă din cuptor. Un deliciu.

Am plecat din curtea casei bătrânești cu sufletul plin. A fost unul dintre cele mai frumoase evenimente la care am participat. Pentru că aici, la Marin, trecutul s-a reunit cu prezentul într-un mod atât de plin de farmec și atât de firesc, încât nu ai cum să nu te bucuri că ai făcut parte din toată povestea asta. O poveste care a prins viață datorită unei tinere care nu vrea să lase ca tradițiile, obiceiurile frumoase care au făcut parte din viața oamenilor satului de demult să se piardă. O cheamă Patricia. O fată faină.


Leave a Reply

Your email address will not be published.