De vină au fost Glen Hansard şi Markleta Irglova, cu a lor Falling Slowly, şi poza cu oile pe care am primit-o pe e-mail. Un cântec superb, dintr-un film superb – Once, unul din cele mai bune filme făcute vreodată. E drept, nu e film cu bătăi, efecte speciale deloc, nu se dezbracă nimeni şi nici nu e vreun personaj şmecher care să fie pe limbajul şi înţelegerea cotidiană. Adică, în accepţiunea generală, un film naşpa. Totuşi, unul din cele mai bune filme făcute vreodată. Cât despre muzică… Şi tot privind oile din poză, pe neştiute, s-au transformat în clipe, iar cărarea pe care coboară la vale, în viaţă. Şi n-aş fi ieşit să alerg în miez de noapte de iarnă, pe frigul de afară, dar oile, versurile – „Take this sinking boat and point it home, We’ve still got time”, m-au luat pe sus, mi-au pus hainele de alergat pe mine şi mp3-ul în buzunar. Aşa că n-am avut ce face şi am ieşit în frigul de afară, mi-am pus căştile în urechi şi am dat comanda redare aleatorie.
Întuneric, aproape pustiu, un aer rece care aproape că nu mă lăsa să respir. Totuşi, mi-am regăsit repede lumile din noapte, şi chiar îmi era dor de ele, aşa că zâmbetul şi-a făcut loc pe faţa mea, iar pentru un timp totul a dispărut în jur, doar eu, respiraţia aburind a locomotivă şi Pink Floyd – High Hopes. Paşii găseau singuri drumul în noapte, ca nişte Malamuţi de Alaska, trăgând bucuroşi atelajele în cursele îngheţate ale nordului, iar străzile aproape cufundate în întuneric s-au transformat pentru un timp în Alaska, o Alaskă doar a mea. Am revenit la realitate când a trebuit să ocolesc nişte beţivani ieşiţi dintr-una din multele cârciumi aflate la tot pasul, beţivani care erau cu ale lor – privirea tâmpă cu amintiri despre ultima duşcă, cu ochii lucind la gândul următoarei opriri pentru încă un rând, de unde, poate, vor merge acasă, unde îşi vor lua la înjurături nevestele şi copiii, apoi se vor culca, să fie pregătiţi a doua zi pentru încă o zi adevărată, pentru nişte oameni adevăraţi. I-am lăsat în urmă, e alegerea fiecăruia cum îşi trăieşte viaţa, şi am început să urc dealul. Şi, în loc să o iau calculat, să-mi pot menţine respiraţia liniştită, având în vedere frigul de afară, am accelerat, încercând să fug de gânduri, iar plămânii au început să strige, e totuşi prea rece aerul. Eu, ca boul care o ia razna pe câmp, alimentam locomotiva paşilor cu gânduri, şi poate că o mai ţineam aşa, însă în căşti şi-a făcut loc All India Radio – Morning Drops, care a adus căldură şi mi-a liniştit paşii. Iar în faţa ochilor mi-a apărut din nou poza asta cu oile coborând la vale, una după alta, aliniate ordonat, pe cărarea adîncă din zapadă, şi am văzut din nou viaţa cu clipele curgând frumos, ordonat, către sfârşit.
Nu, nu contează ce se întâmplă când se termină oile, ce înseamnă sfârşitul, contează, cred eu, ce faci cu oile de pe cărare, oile tale. Da, e comod şi uşor, pare chiar frumos să laşi clipele să coboare ordonat la vale, toate ca una, dar, totuşi, cum ar fi dacă ţi-ai lua inima în dinţi, dacă ţi-ai lăsa sufletul liber şi ai ieşi de pe cărarea ordonată, adâncă, a vieţii? Da, tot ce se poate că o să rămâi împotmolit, poate o să suferi de frig, poate o să te rătăceşti, poate o să-ţi fie frică. Şi atunci, dacă o să simţi turma de oi ca fiind ceea ce eşti, definindu-te, poţi oricând să te întorci pe cărarea bătută şi comodă. Însă, dacă nici măcar nu încerci să ieşi în zăpada mare din jur, n-o să ştii niciodată ce e acolo.
Oamenii, ca şi oile, iau o decizie instinctual înţeleaptă şi aleg cărarea. Unii aleg frumos şi ies din rând.
Cine „iese din rand”, moare.