Câți dintre noi, cei care avem norocul să avem un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă, am încercat să vedem și cealaltă parte a lumii în care trăim, acolo unde există oameni care nu au casă, iar mâncare își cumpără doar când mai primesc câte un ban de la cei care trec pe lângă ei pe stradă?
Redare aleatorie. Ark – Waking Hour.
L-am văzut în fața mea cum mă privea curios. Am încetinit pașii, și când am ajuns în dreptul lui, un miros puternic, înțepător, a tulburat, oarecum, muzica din căști. Stătea cu punga la gură, pungă din care „beția aurolacului” îi făcea, poate, viața să-i pară altfel. Asta, dacă cei ca el mai pot să facă asta, să discearnă că dincolo de lumea lui nefericită, mai există și altceva.
Am trecut de el, continuând să alerg, când, dintr-odată, îl văd lângă mine, cu punga în mână, alergând cu un zâmbet aproape nefiresc, ca și cum, atunci și acolo, asta ar fi fost bucuria lui cea mai de preț – să alerge în miez de noapte umăr la umăr cu un străin. Am zâmbit amar preț de câteva zeci de metri, timp în care băiatul acela, care nu părea să aibă mai mult de 18 ani, a alergat lângă mine. Apoi, s-a oprit brusc și a rămas în urmă. M-am uitat peste umăr și l-am văzut nemișcat, cu punga la gură, captiv al unei lumi care, îmbătată de mirosul puternic al substanței din pungă, nu înseamnă deloc acasă.
Peter Gabriel – Darkness. „I have my fears, but they do not have me…”
Am accelerat pe panta care urcă către spital, încercând să-mi scot din minte imaginea acelui băiat. Nici măcar nu știu cum arată. Tot ce mi-a rămas în minte e zâmbetul lui nefiresc și punga aceea pe care o ținea strâns în mână, ca și cum acea pungă ar fi puntea lui de legătură cu o lume în care normalitatea nu înseamnă persona non grata. Acolo unde, poate, se simte și el om.
De ce e lumea asta e așa cum e, în care unii sînt la marginea ei, trăind ca și cum n-ar trăi, iar alții iau mai mult decât au nevoie, doar din nevoia meschină de a-și satisface dorința aceea măruntă, dar definitorie pentru majoritatea, dorința aceea de a avea?
Damien Rice – Amie.
Am văzut luminile albastre strălucind în noapte, însă albastrul acela care strălucește e semn că cineva are nevoie de ajutor. Un echipaj SMURD și o ambulanță erau oprite la marginea drumului, în zona Autogării, iar brancardierii manevrau o targă. Nu m-am oprit să văd ce s-a întâmplat. Și nici nu am vrut să știu, nu mai pot să văd așa ceva.
Ar trebui să fim bucuroși, recunoscători că există oamenii ăștia care, atunci când ai nevoie, vin să-ți sară în ajutor. Ar trebui să fim recunoscători că sînt oameni care aleg să facă meseria asta, pentru un salariu mult prea mic față de cât ar merita. Pentru că a ajuta pe cineva, atunci când acel cineva are nevoie, e de neprețuit. Și mulți își dau seama de asta doar atunci când sînt ei înșiși la nevoie. E drept, sistemul sanitar românesc e departe de a fi unul așa cum ar trebui să fie, și, atunci când n-am putut să mă fac că nu văd, am scris despre acele nereguli, pentru că viața e mult mai importantă decât tabieturile ori nepăsarea unora. Însă am întâlnit în sistemul de sănătate mult mai mulți oameni care erau acolo pentru cel aflat în nevoie, decât cei cărora, pur și simplu, nu le păsa. Oameni care încercau să te ajute. Atât cât știu și cât pot.
Și până nu ajungi în situația ca tu ori cineva drag ție să aibă nevoie de ajutor, nu dai importanță, ba chiar te enervezi că „iar vin ăștia care fac gălăgie cu ambulanța”. Da, dar gălăgia asta, luminile acelea albastre ale ambulanței, e semn că niște oameni, care au ales să facă meseria asta, „aleargă” să ajute.
Pink Floyd – Comfortably Numb.
Am trecut de kilometrul șapte. Mai am puțin și ajung acasă, dar parcă încă nu m-aș întoarce, parcă, de data asta, cei aproape opt kilometri de alergare sînt prea puțini, noaptea are ceva de poveste, și aș mai gusta din povestea asta. Însă sunetele de chitară ale muzicii din căști, solo-ul acela deosebit al lui David Gilmour m-a făcut să iuțesc ritmul, aproape fără să-mi dau seama. Și m-am trezit că alerg ca nebunul, ca și cum aș fugi de ceva, ori după ceva, după acel ceva care ar putea însemna că povestea îmi ghicește dorințele și le transformă în realitate.
Da, „a alerga mâncând pământul” parcă începe să capete sens…
