Oamenilor nu le place frigul, nu le place aerul care îi face să își simtă respirația ca și cum nu ar fi a lor, nu le place că trebuie să se îmbrace, și, din prima zi de când frigul se așterne peste lume, oamenii își doresc să vină vara, să fie cald. Într-un fel, inconștient, încearcă să repare frigul zgribulindu-se nu doar fizic, cât mai ales sufletește. Dar frigul nu e un ”cald” stricat, care are nevoie de reparații, așa că degeaba încerci să-l repari.
Sînt unii dintre cei care trăiesc aici, în lumea asta, care, la fel ca frigul, sînt percepuți ca fiind stricați. Frigul e perceput ca fiind frumos doar când conjuctura îi e favorabilă, adică de sărbătorile de iarnă, la schi ori la săniuș. Ocazional. Oamenii, cei ”stricați”, la fel, doar când conjunctura le e favorabilă (din punctul de vedere al celorlalți, pentru că ăstea, conjucturile, sînt inventate tot de către oameni, de către cei normali, ele nu există, sînt doar o plăsmuire a rațiunii). În rest, și ei și frigul sînt doar o etapă, așteptând să fie cald.
Îmi place frigul, îmi place întunericul. Pentru că port căldura în suflet și am întotdeauna lumină în ochi. Nimic de reparat. Nimic de schimbat.
De când am așteptat frigul, să pot alerga noaptea pe străzi, când nu mai e aproape nimeni acolo, să am întunericul doar pentru mine… Mi-am pus căștile în urechi și am drumul drumul muzicii. Redare aleatorie.
No Man – All the blue changes. Ai avut vreodată senzația, privind întunericul, că mai există ceva acolo, în lumea nopții, ba chiar să și vezi acel ceva? Mie mi se întâmplă de fiecare dată când ies să alerg pe străzi la miezul nopții. La fel ca acum. Noaptea m-a luat în brațe de cum am ieșit din casă, prieteni vechi care și-au simțit lipsa. Și în loc să-mi reglez pașii, să o iau ceva mai ușor, să las plămânii să se obișnuiască cu frigul, am luat-o din loc aproape sărind de pe un picior pe altul, bucuros de mine, bucuros de viața din mine, bucuros chiar și că piciorul drept, cel luxat de două ori la rând în decurs de câteva zile, a devenit aproape țeapăn din primele minute, începând să mă doară, bucuros că simt, că pot să simt. Și simt fiecare clipă cât de intens pot. Iar asta, aici, în lumea asta croită după un tipar social fără cusur, unde a simți e un defect, e prea mult, ceva ce îi face pe cei care intră în contact cu lumea ta să încerce să te repare.
Nu e nimic stricat, nu e nimic de reparat, e doar trăirea asta intensă care lăsată la vedere, simplu, prin emoții, e de neînțeles, pentru că oamenii nu mai știu demult ce e aceea dragoste. Pentru ei dragoste se traduce prin ”doar dacă…”
Dream Theater – Home. Oamenii sînt, prin definiție, ipocriți, iar despre ipocrizie ar fi, din păcate, multe de spus, deși ar trebui să nu existe starea asta umană numită ipocrizie. E un braț mai lung al nepăsării, un fel de metamorfoză a rațiunii, care nu doar că inhibă emoțiile, sentimentele (ălea sincere, adevărate), dar le și denaturează.
Îmi aduc aminte de un reportaj, al cărui subiect era un om care se ocupa cu împăiatul animalelor. Reporterul îl întreabă pe om de ce face asta, la care cel din fața camerei de filmat răspunde: ”Din dragoste. Eu iubesc animalele”. Reporterul, mulțumit de răspuns, dă aprobator din cap, și tot reportajul a avut ca laitmotiv dragostea de animale. Iar asta în timp ce povestea era despre cum animalele erau vânate, ca, mai apoi, să fie împăiate.
Acuma, oamenii nu pot să-i vâneze pe cei asemeni lor, ca să îi transforme în trofee împăiate agățate pe pereți. În schimb, în loc de gloanțe folosesc cuvintele, și, declamându-și iubirea, își deschid brațele, chemându-te, apoi scot cuțitul, pe care l-au ascuțit în prealabil, ți-l înfig în piept, apăsându-l încet, spunându-ți cu zâmbetul pe față: ”Așa-i că nu te doare?”
Ne Obliviscaris – As Icicles Falls. După al șaptelea kilometru, crampele musculare (ca niciodată, poate din cauza ritmului prea alert) mi-au prins, deodată, ambele gambe în clește, făcându-mă să strâng pumnii. Ar fi trebuit să mă opresc, chiar și pentru 1 minut. În loc de asta, am continuat să alerg, oarecum ciudat, încercând să-mi țin degetele de la picioare arcuite în sus, să mai domolesc puțin focul din gambe. Și, strângând în continuare din pumni, am mai alergat încă un kilometru. Asta înseamnă că până acasă mai am încă unul, din cei nouă kilometri de muzică și liniște interioară.
Am accelerat, iar alergarea a început să semene a evadare. La urma urmei, întunericul deschide ușa imaginației, așa că deși crampele mă făceau să alerg ca Forest Gump în atele, am mărit și mai tare ritmul, imaginându-mi că, asemeni lui Forest, atelele o să mi se desprindă de pe picioare și o să pot să alerg la nesfârșit.
