Se întâmplă de fiecare dată când ies să alerg la miezul nopții. Gândurile dau năvală, de toate felurile și din toate părțile, însă nu într-un fel stresant ori apăsător, ci mai mult ca și cum, odată punându-mi căștile în urechi, aș intra într-un fel de transă, un fel de meditație în alergare. Și, lucru și mai ciudat, le percep pe toate, deodată, la fel, cu aceeași intensitate, fără a le pierde șirul, oricât de multe ar fi. Și sînt.
Redare aleatorie.
Jean Michele Jarre – Oxygene part 2. Cu muzica asta electronică am crescut, printre altele, când eram copil, și iarna, când ne dădeam cu săniile pe afară, pe drumul în pantă de lângă bloc, eu visam la alte lumi, la stele, la nave spațiale, la cum o să fie când o să mă întâlnesc cu extratereștrii. Și, pentru că așteptam să mă întâlnesc, din moment în moment, cu ființe venite de pe alte planete, care, într-o zi o să aterizeze lângă blocul meu, am făcut și pregătiri, să mă familiarizez cu ceea ce ar trebui să însemne o navă spațială. Adică mi-am desenat pe sanie – acolo unde ar trebui să fie bordul -, butoane, manete, toate având rostul lor, așteptând decolarea alături de prietenii din necunoscut. Prietenii de pe alte planete nu au venit, încă. Cei de aici, de pe pământ… pentru ei sînt ca și un extraterestru – nimeni nu crede că există.
Metallica – Turn The Page. Pe traseul de alergare ajung, de multe ori, să trebuiască să traversez strada, și de fiecare dată sînt atent, dacă văd că cel din mașină nu dă semne că ar vrea să oprească (iar asta pe trecerea de pietoni), îi fac semn cu mâna să o lase mai moale, un fel de „hei, mai sînt și pietoni, chiar dacă-i miezul nopții”. Așa și noaptea care a trecut, adică luni 21 noiembrie, când ajung la intersecția străzii Armoniei cu Bulevardul. Acolo sînt două treceri de pietoni, paralele, pe cea de-a doua, adică cea de către centru, urmând să trec și eu. L-am văzut pe ăla că vine și că nu prea dă semne că ar vrea să se oprească, așa că-i fac semn cu mâna s-o lase mai moale. Ăla, nici vorbă să încetinească și-și continuă drumul cu viteză către mine, de parcă aș fi fost transparent. În ultima secundă, am sărit peste botul mașinii (un Volkswagen Passat argintiu ori ceva de genul ăsta, că toate sînt la fel, mașinile ăstea) și am aterizat la vreo patru metri de ea. Mă întorc către șofer, care oprise la vreo 3, 4 metri dincolo de locul unde fusesem cu două secunde înainte: ”Alo, păi ce faci, nu vezi?, e trecere de pietoni!”. Ăla, șoferul, deschide geamul și zice ceva, iar eu am impresia că-și cere scuze, așa că dau din mână că e ok, nu-i nimic. Însă observ că șoferul mai are ceva de spus. Îmi dau jos căștile din urechi și rămân perplex: ăla comenta de zor că de ce alerg din partea stângă, că ce, nu puteam să nu traversez? Doamne, cât tupeu! Instantaneu, vulcanul din mine erupe și mă pomenesc că strig la el, legat de trecerea de pietoni, că nu contează dacă pietonul se plimbă ori aleargă, dacă e pe trecerea de pietoni, trebuie să-i dea prioritate. Șoferul, nesimțit așa cum numai un cocalar poate fi, îmi zice: ”Du-te, bă…”. Într-o secundă am ajuns lângă portiera mașinii. M-am oprit și mi-am stăpânit impulsul de moment. Omul avea părul alb, așa că ”dă-l naibii de cocalar, nu merită!”.
N-am mai stat să văd dacă mai are ceva de comentat, toleranța mea față de cocalari are și ea o limită. Am plecat mai departe. La vreo 20 de metri, un polițist, care probabil asistase (ori, cel puțin, sigur auzise cum strig la cocalar) nu părea să-i pese. Păi, tu, ca polițist, când auzi că cineva strigă pe trecerea de pietoni, la 12 noaptea, te duci să vezi ce se întâmplă, că s-ar fi putut ca în locul meu să fi fost cineva care să nu fi putut sări peste mașină, și poate avea nevoie de ajutor. Sau nu?
Molly Johnson – Melody. Ușor, episodul cu șoferul cocalar mi-a ieșit din minte și am alergat mai departe, până m-am trezit că ajung în fața blocului. A durat o secundă până să-mi dau seama că nu vreau să mă opresc, că noaptea încă nu a așternut liniștea peste mine, că picioarele nu vor să se oprească, chiar dacă, totuși, după aproape nouă kilometri, deja simțeam mușchii pulsând. Dar Molly îmi tot zicea că-s ca o melodie, așa că m-am întors pe străzi. După încă doi kilometri: ”Gata, nu mai pot”, ”Ba da, mai poți”, ”Nu, totuși, cred că e de ajuns, mai bine mă întorc către casă”, ”Ba mai poți, încă doi kilometri”, un fel de dialog între mine și mine.
Dream Theater – Through Her Eyes, una dintre cele mai frumoase piese muzicale create vreodată.
Se spune că în cei din zodia gemeni sînt doi. Și poate că-i așa, când unul din mine nu mai poate ori suferă, celălalt are întotdeauna grijă de el, așa cum ar trebui să fie prietenii. Ar trebui… Nu-i nimeni de vină că nu ești la fel ca ei, la urma urmei, oferi nu pentru că aștepți răspuns, ci pentru că așa simți. Și dacă devii, la un moment dat, prea mult, iar locul tău acolo, lângă cei numiți prieteni, a devenit vacant, înseamnă că nu mai ești dorit. Și le respecți dorința.
Am mai alergat ăia doi kilometri, însă ritmul, ritmul a fost unul mult prea alert, unul impus nu de muzica din căști, ci, mai ales, de muzica din mine. Iar asta arde. Am dus mâna la nas. Când am luat-o de acolo, dâra roșie de sânge de pe dosul palmei părea ca o linie a vieții. Am privit-o, apoi am zâmbit. Nu am să mă opresc, pentru că pot orice, sînt puternic. Și nu pentru că cei peste 25 de ani de arte marțiale ori școala vieții ori munții mi-au întărit trupul. Nu. Ci pentru că pot să simt și să trăiesc ceea ce simt. Asta mă face puternic. Scânteia aia din mine care menține vâlvătaia aprinsă.
