Noaptea, Grădina Zmeilor prinde viață

Atunci când lumina zilei oferă ochilor doar ceea ce privirea poate percepe, personajele din Grădina Zmeilor se opresc în timp într-un gest a nemișcare, încremenite sub formă de gresii. Noaptea, însă, povestea Grădinii Zmeilor devine aievea. Noaptea, atunci când ochii nu mai reușesc să transmită imagini care să fie interpretate de rațiune, simțurile ălea adânc ascunse în fiecare dintre cei care, încă, mai simt, se conectează cumva la povestea de acolo, și totul în jur prinde viață. La adăpostul întunericului, de dincolo de cortina nopții, personajele ăstea de legendă își încep poveștile, și chiar dacă la început nu înțelegi tot vuietul ăla din jur, încet-încet, după ce reușești să nu mai încerci ”să vezi”, devii parte din poveste. Și odată devenind parte din poveste, toate personajele ăstea de legendă care s-au oprit aici, lângă un sat din Sălaj, te primesc în mijlocul lor, iar vraja, farmecul poveștilor ăstora care trag de tine din toate părțile are darul de a te face să crezi, să știi că e de ajuns să crezi, și orice poveste devine, chiar și pentru câteva ore, parte din viața ta, cel care te-ai aventurat acolo, noaptea.

De unul singur

Mi-am luat rucsacul, o lanternă din aia ieftină, de 20 de lei, fără vreo baterie de rezervă, plus aparatul de fotografiat. M-am încălțat cu bocancii, apoi am pornit într-acolo, odată cu lăsarea întunericului. Nici măcar nu știu de ce am vrut să ajung acolo pe întuneric, a fost de ajuns un gând, un fior din ăla interior pe care îl simți că vrea să iasă la suprafață, plus că întrebări de genul ”de ce?, cum ar fi dacă?” nu fac niciodată parte din aventură.

Am parcat mașina și, odată ce lumina farurilor a dispărut, întunericul m-a învăluit din toate părțile, așa că, orbit de lipsa luminii, am aprins lanterna. Însă doar pentru atâta timp cât mi-a trebuit să îmi pun rucsacul în spate, apoi am stins-o și am închis ochii pentru câteva clipe. Când i-am deschis eram, deja, parte din poveste. Și, ca în orice poveste, imaginația e cea care te ia de mână și te duce în lumea unde totul este posibil. E ca și cum ai citi o carte, apoi, după ce vezi și filmul făcut după acea carte, parcă ceva lipsește din film. Acel ceva e imaginația, pentru că orice carte – una cu esență, nu cea gen clișeu din zilele ăstea când totul e la voia superficialului -, asta face, te provoacă să vezi și printre rânduri, să devii una cu povestea din paginile cărții. Filmul, pe de altă parte, nu prea lasă loc imaginației. Așa e și noaptea, atunci când ochii nu mai urmăresc filmul de pe ecran, imaginația te provoacă să vezi dincolo de ”asta se poate, asta e prea de tot, nu fii copil!”.

Am pășit pe cărare și am lăsat rațiunea în urmă. Și fiecare zgomot făcut de pași era urmat de un ecou care își făcea loc printre copaci, pe lângă stânci, așa că primele minute au fost mai mult cu privirea în spate, în stânga, în dreapta, în sus… pe tot locul, căutând sursa ecoului. Asta până când am reușit să nu mai încerc să văd, ceea ce s-a întâmplat foarte repede. Apoi, dintr-odată, tot vuietul ăla, tot foșnetul ciudat din jur, ecoul ăla care părea că mă urmărește s-au transformat în povești. Și tot ascultând am ajuns pe stânci. Și m-am oprit. Am stins lanterna și am inspirat adânc.

Printre zmei

Am scos aparatul de fotografiat și am rămas cu el în mână: ”acuma, eu cum să fac poze pe întuneric, fără trepied, fără bliț, fără măcar o lanternă ca lumea?”. Însă, tot așezându-mi rucsacul pe post de trepied, culcat pe burtă în zăpada înghețată, încercând să țin cât de cât de aparat, am făcut câteva fotografii. Oricum, nu de asta eram acolo, însă mi-am zis că, dacă o să iasă ceva, cu atât mai bine, mai ales că să te apuci să faci fotografii pe întuneric, cu un aparat care nu e DSLR ori mirrorless,ci unul cu un senzor de 1 inch, tot luminând cu lanterna în stânga și dreapta, nu e chiar un lucru înțelept, dacă vrei să iasă și ceva de calitate. Dar, la urma urmei, nu aparatul cel performant de nu știu câte mii de euro face fotografii, ci omul, așa că, lăsând  imaginația liberă și cu multă improvizație, se poate.

Am fost de multe ori acolo, la fel, am scris de multe ori despre locul ăsta deosebit, încă de pe vremea când prea puțină auzise de Grădina Zmeilor, însă de data asta parcă a fost cel mai frumos. Poate datorită poveștilor.

”De ce te tot apucă pe tine să faci chestii din ăstea, să te duci nu știu unde să te cațeri, ori să te târăști prin peșteri, ori să te aventurezi cine știe pe unde?”, am fost întrebat de multe ori. Iar răspunsul e simplu: pentru că pot. Și pentru că așa pot să îi duc cu mine pe cei care vor să se trezească, să trăiască la fel de intens ca mine fiecare clipă pe care le-o împărtășesc scriind reportaje de genul ăsta. Pentru cei care vor, dar nu pot, dintr-un motiv sau altul, să fie și ei acolo. Chiar și unu să fie, și tot înseamnă mult. Da, se pot scrie articole care să dea bine și să îți aducă like-uri, dar unde e farmecul, unde e scânteia aia care te face să trăiești cu adevărat?

Free running

”Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor…”, i-a spus vulpea Micului Prinț.

”Nu pot să mă joc cu tine, lume, nu sînt îmblânzit”, i-am șoptit întunericului, ”și nici n-o să pot fi vreodată îmblânzit.”

Natura are felul ei de a te mângâia atunci când, uneori, îți pierzi bucăți din suflet, iar mângâierile ăstea, care oamenilor le sînt străine, au darul de a-ți aduce – chiar și pentru atât cât ești acolo unde simți că poți să fii tu, cel adevărat -, liniștea. Nu poți să lași bucățile ălea din tine să rămână pierdute, trebuie cumva să încerci să le găsești și să le așezi la locul lor.

Am înfășurat aparatul de fotografiat în vesta care o aveam pe mine, apoi l-am așezat în rucsac, între cordelină și pelerina de ploaie, încercând să-l protejez pentru ceea ce urmează: alergarea liberă.

Cu lanterna în mână, aprinsă doar uneori, atunci când chiar nu mai știam unde sînt, am luat-o la fugă. Pe lângă stânci, cățărându-mă pe ele, alunecând apoi de mai multe ori decât reușeam să ajung sus, agățându-mă de crengile copacilor, care păreau că trag de mine să mă opresc. ”Unde vrei să fugi? Rămâi aici, rămâi aici…”, le auzeam șoptindu-mi. M-am smuls din brațele lor, mi-am tras părul încâlcit în crenguțele pe care oricum nu le vedeam și am continuat să alerg prin noapte, însoțit de ecoul pașilor și de șoaptele din jur: ”Călin… Călin… oprește-te, vezi că pe acolo nu se poate…” Uneori, chemarea întunericului era atât de intensă că mă opream din alergare și mă întorceam către locul de unde veneau șoaptele: ”Da…”

Încet, liniștea s-a strecurat atât printre gâfâielile trupului, dar mai ales ale sufletului, și, pentru un timp (nici nu mai țin minte cât, o jumătate de oră, o oră…) totul a dispărut, doar poveștile au rămas cu mine, însoțindu-mi goana prin noapte.

De câte ori poți să te ridici de jos, atunci când te împiedici de obstacole nevăzute, urmărind stelele de deasupra, ori când între stânca pe care ești și cea pe care vrei să ajungi e o distanță mult prea mare ca să poți sări, dar totuși sari? Nici nu mai țin minte.

După un timp, am ajuns la mașină. Cu tot cu stelele din ochi. Mi-am dat jos rucsacul, mi-am găsit o poziție în scaun care să nu mă facă să simt că m-am așezat într-un foc de tabără și am plecat către casă, printre casele împodobite a sărbătoare cu tot felul de luminițe de toate culorile, sclipind care mai de care. Însă în ochi am stelele pe care le-am urmărit în goana mea prin noapte, și nicio luminiță, oricât de sclipitoare ar fi, nu are cum să înlocuiască stelele din ochi.

Iar stelele ăstea sînt cărări de lumină către bucățile de suflet pierdute, pe care am să le caut până am să le găsesc. Pe toate.


  1. In poza 4, stanca din dreapta sus (sa fie acul cleopatrei?) pare ca se “misca” in intuneric…frumos. O experienta ce merita traita :).

Leave a Reply

Your email address will not be published.