Stare de pură neclintire interioară… E greu să traduci o stare în cuvinte, nu de alta, dar cuvintele pot fi răstălmăcite. În schimb, muzica a reușit să facă asta în non-concertul lui CORBU, un non-concert în care sinceritatea a ieșit la suprafață respirând odată cu Sergiu. La propriu. Pentru că în stările lui non-concerte, la fel ca ”Starea 23. Blana con Dios”, respirația e și prolog și epilog, un fel de introducere în muzica sinceră pe care CORBU o împarte cu oricine vrea să asculte. Și chiar dacă pe afiș scrie că starea asta îi e dedicată lui Florian Pittiș, de fapt le-a fost dedicată tuturor celor prezenți acolo, în Curtea Artiștilor din Zalău.
Sergiu și Luiza sunt doi dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut. Pentru ei a crea și a-și oferi creația și altora e un mod de viață. Un fel de a arăta lumii că a fi sincer (mai ales cu tine însuți) e, de fapt, o declarație de independență a sufletului. Și asta, într-o lume în care sufletul înseamnă mai nimic, unde oamenii nu dau doi bani pe sinceritate, e un act de curaj, extrem chiar. Oamenii ăștia doi, atunci când creează stările artistice pe care le poartă cu ei prin țară, sunt, în primul rând, sinceri. Iar sinceritatea (considerată o slăbiciune în lumea ”mirifică” a societății umane moderne) te face frumos. E adevărat, nu o frumusețe care să strângă like-uri (una din ocupațiile de bază ale omului din zilele noastre), în schimb e o frumusețe care vibrează. La fel cum vibrează muzica lui CORBU, care creează niște stări pline de har – la fel ca ”Teama de sinceritate”, a căror menire e tocmai de a așeza sinceritatea (artistică-sufletească) în prim-plan.
Starea de pură neclintire interioară e un atribut al oamenilor frumoși, curați sufletește. Așa cum sunt Sergiu și Luiza – aripi ale unui CORB care nu știe să zboare decât sincer.
