Iubirea față de aproapele este calea care duce către Dumnezeu. Așa se zice. Așa s-a zis încă de când a apărut creștinismul. Ce mai înseamnă asta azi? Răspunsul vine, aproape întotdeauna, format din 5 litere: NIMIC. Dar un NIMIC atât de frumos ambalat, încât asta e tot ce contează, ambalajul. Cu cât mai cu zorzoane și sclipici, cu atât mai bine, ca să se vadă de departe. Adică pe rețelele de socializare, acolo unde totul e cosmetizat, unde totul este prelucrat exagerat pentru impresia artistică. Pentru că vanitatea (probabil păcatul primordial, care conduce existența oamenilor) are nevoie de sacrificii, de sânge. Așa că sinceritatea, bunul-simț, compasiunea, toleranța, bunătatea, altruismul au fost eviscerate și lăsate să putrezească pe terenul de joacă al celor a căror vanitate nemăsurată are nevoie de spectacolul grotesc al ritualului de sacrificiu.
Iubește-ți aproapele… se zice. Dar, totuși, cine îți este aproapele, până la urmă? Prietenii, iubita, iubitul, colegii, cei care se aseamănă și se adună, cei care împart aceeași bulă socială? Ce înseamnă aproapele ăsta? Și de ce să-l iubești? Mai ales că lumea de azi e una eminamente pragmatică, egoistă și lipsită de orice fel de sentimente. Răspunsul nu cred că se poate forma din litere, așezate rațional pe un portativ social. Răspunsul, cred, ține de ceea ce se numește suflet, spirit, lumină. Iar asta, din start, ucide iubirea asta de aproape. Pentru că sufletul, lumina interioară nu pot fi cosmetizate pentru impresia artistică. Plus că vanitatea e seducătoare. Și profitabilă, o monedă de schimb care stă la baza a ceea ce înseamnă, în zilele ăstea, umanitate.
Ești o ființă de lumină sau nu ești. Dacă ești, o să îți iubești aproapele fără să îți propui asta, ci pur și simplu. Dacă nu ești o ființă de lumină (și, la naiba, de ce ai fi, când iubirea e ”pierzătoare”, din start?) aproapele ăsta înseamnă propria-ți ființă. Și atât. Plus, din când în când, că dă bine social, îți pui mâna la piept și oftezi pe facebook.
Iubirea față de aproapele este calea care duce către Dumnezeu. Așa se zice. Hmm… În cazul ăsta, omenirea e pierdută. Pentru că atât de puțini vor să ajungă la Dumnezeu (orice ar fi însemnând asta), încât, atunci când privești în jur, tot ceea ce vezi e o nepăsare cruntă. O nepăsare care îi arată pe oameni așa cum sînt, de altfel: goi. Niște căcători ambulanți. Cine naiba să își iubească aproapele când toți sînt ocupați să își iubească propria imagine?
”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, le-a spus Isus oamenilor. Ce au făcut oamenii? L-au omorât. Și așa ar face și azi. Fără doar și poate.
Iubirea față de aproape nu mai există. Acum avem certificate verzi, avem QR, avem oameni ”deștepți” care îi arată cu degetul pe ceilalți spunându-le ”proști”, avem statistici, avem adevărul la purtător, avem obligații mai multe decât drepturi, avem un miliard de site-uri de căcat care să ne gâdile amorul propriu, avem like-uri. Dar nu mai avem iubire. Pentru că iubirea nu are cod QR.
