O casă din satul românesc, poveste cu opt suflete

E o casă bătrânească construită din pământ și lemn, o casă simplă, a unor oameni simpli din satul Bălan, Sălaj, dar ar fi putut fi orice casă, din orice sat, din orice țară. Pentru că toate ascund între pereții lor povești, iar poveștile nu au granițe, și chiar dacă se termină la un moment dat, atâta timp cât filmul vieții însuflețește ecranul filmului fiecărui personaj, povestea pare fără de sfârșit . Iar casa asta, la fel ca orice altă casă construită prin truda celor care o să și scrie povestea ce va să înceapă, e ca un trunchi de copac, ale cărui crengi cresc după reguli neștiute, ori poate dinainte scrise. E un cuvânt înainte a ceea ce unii numesc destin. Destin… Ori poate doar liberul arbitru.

Cândva, pe ulița satului un om se întorcea acasă

Femeia parcă l-ar fi simțit că vine, chiar dinainte să apară pe uliță, o siluetă îndepărtată, negricioasă, mai mult ca o umbră. Copiii se jucau prin curte, iar ei n-ar fi știut cum să-și răspundă întrebărilor, așa că femeia, mama, le-a spus: “Mergeți voi, copii, și vă jucați mai încolo, că, uite, vine un țigan pe drum, și eu am ceva treabă cu el.” Ea l-a recunoscut, ba nu, mai mult l-a simțit pe bărbatul ei, cel care era plecat de multă vreme de acasă, luat pe front într-un război care nu era al lui, dar care l-a rupt de la viața pe care o știa și l-a târât până departe, în munții Tatra, acolo de unde unii soldați români s-au mai și întors. El era cel care, împreună cu femeia lui, au construit casa asta din pământ și lemn, așa cum au putut în vremurile ălea când foametea era stăpână peste locurile acelea. N-a spus nimic. L-a luat, l-a spălat, l-a ajutat să se aranjeze cât de cât, apoi, de abia când arătarea a început să semene a om, iar copii ar fi putut să-l vadă așa cum și-l aminteau, i-a chemat: “Haidați, copii. Tatăl vostru s-a întors acasă.” Dragoste de mamă. Dragoste de soție. Dragoste de om. Ce păcat că oamenii de genul ăsta sînt pe cale de dispariție.

O vreme, tatăl n-a vorbit aproape deloc, încercând să uite războiul, lungul drum pe jos către casă, încercând să șteargă din poveste partea asta urâtă. Apoi, pe măsură ce crengile copacului poveștii creșteau, omul s-a întors, atât cât a putut, la viața pe care o știa. El, un om sărman, simplu, era cel care, la fel ca alții ca și el din satul românesc, își rupeau de la gură și duceau dascălului din sat o cofă de mălai, una cu cartofi și un car cu lemne, ca să aibă dascălul cu ce să-și înceapă viața acolo. Pentru că, pe vremea aia, respectul era un mod de viață, iar dascălul era cel care putea să schimbe povestea copiilor din sat, care putea să îi ajute să își găsească drumul în viață. Și omul simplu știa să aprecieze asta.

E și greu să te gândești la dascălii din zilele noastre. La infatuarea multora, la neștiința multora, la nepăsarea multora. La nepăsarea părinților față de cei care se mai pot numi dascăli. La îndobitocirea multora dintre cei care ar trebui să știe să fie copii, dar care își pierd copilăria odată cu prima tabletă ori smartphone primit cadou.

O îmbucătură de mălai. Camera cu șase copii. Oameni pe prispă

E greu de imaginat cum trăiau pe vremea aia oamenii, acum, când viața pare că a apărut din reclamele cu mâncare fast-food ori din cele cu băuturi alcoolice. Ori din cele cu diete care să te facă să încapi în costumul de baie atunci când mergi pe plajă. Atunci, o îmbucătură de mălai era ca un cadou nesperat.

Fetița în picioarele goale, care fugea în fața mamei, întorcându-se după o zi de lucrat pământul, din când în când, de foame, uita de țopăială și se întorcea către mama ei: “Mamă, mai dă-mi o îmbucătuă de măoai. Numa’ o îmbucătuă.” Mama se făcea că nu aude, înghițindu-și lacrimile, și aștepta ca jocul să o prindă iar în mreje pe fetiță. Cum ar fi putut să-i spună că nu are de unde să îi dea? Iar zilele se numărau în îmbucături…

Noaptea, atunci când afară era frig, se adunau toți laolaltă în căsuța aceea mică. În bucătăria mică dormeau părinții. În cameră, copiii. În patul cel mare, două fete. Într-un pat mai mic, care în timpul zile încăpea sub patul cel mare, dormeau alte două fete. Pe vatra de lut se înghesuia încă o fată, iar pe conopei, fratele mai mare. Câteodată, când rămâneau fără apă, mergeau la fântână, prin întunericul beznă de afară, încercând să ghicească drumul până la fântâna din capătul uliței. Când ajungeau la fântână, mai mult pipăiau cumpăna, decât o vedeau. Apoi se întorceau cu găleata de apă acasă, și, luându-și locul, adormeau, la fel cum adorm și copiii din zilele ăstea. Doar visele erau altfel.

Vara dormeau toți în curte, pe iarbă. Așezau păturile pe jos, apoi pernele. Dar somnul venea târziu, iar asta pentru că oamenii se adunau în curtea casei cu pricina, la povești. Povești despre război, despre cine pe unde a fost slugă, ori ce a mai văzut. Și uneori mai și înjurau, atunci când of-ul se transforma în priviri goale. “Fir-o-ar batăr!” Iar asta era o înjurătură grea. Acuma, nici măcar nu mai e cazul să te gândești la ce-ar fi simțit cei de atunci, dacă ar nimeri, azi, la un chef cu manele ori muzică moartă, chinuită de nu știu ce DJ, auzind înjurăturile contemporane, singurele, de altfel, rostite inteligibil de marea moartă a turmei umane. Probabil că ar fi înlemnit, într-un fel de netrăire voluntară, așteptând să treacă coșmarul în care s-au trezit fără voia lor.

“Io am fost odată la oraș, și acolo, într-un cort, circ, că așa se cheamă, am văzut un om care mergea pe sârmă. Oioioi, n-aș fi crezut în veci una ca asta…” Iar copiii adormeau visând omul care mergea pe sârmă.

Piatra mare și rotundă din curte. O fotografie veche

În curte, lângă gard, o piatră mare, cândva rotundă, are și ea loc în poveste. Acolo, pe iarbă, strânși în jurul pietrei, copiii veniți la bunici luau masa. Și era ca din poveste piatra aia mare, rotundă, cu niște copii visându-se eroi din povestea cu masa rotundă și ai ei cavaleri. Povestea din carte, nu cea cu personaje ridicole de pe ecranul mort al tabletei. Iar mâncarea era atât de bună acolo, pe iarbă, în jurul mesei rotunde… Acum, din piatra mare a mai rămas o bucată, mâncată și aia de vreme.

Unde s-a dus timpul? Există un loc anume unde se duce? Cine-l găsește, poate să-l ia în lumea asta și să facă să fie totul mai frumos, să facă să fie, ca în poveste, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?

La vreo zece metri de piatra rotundă, șura avea ceva misterios. Bunicul le spunea copiilor cum că înăuntru sînt furci, așa că să nu intre singuri acolo. Iar furcile, în imaginația de copil, erau ca niște vietăți mistice, așa că niciun copil nu intra acolo singur, chiar dacă ușa era deschisă. Acum, pereții șurei arată la fel, iar furcile ălea par mai vii ca niciodată, așa, de dragul poveștii.

Fotografiind casa bătrânească, încercând să găsești urmele lăsate de timp acolo, pereții scorojiți ai casei parcă îți fac semn să taci. Iar lucrurile prăfuite și pline de pânză de păianjen par că se trezesc la viață. Pe peretele bucătăriei, o fotografie veche, amintind de partea de început a poveștii născute între pereții casei construite din pământ și lemn.

Prin ușa mică deschisă de la intrare, lumina de afară e la fel ca acum mulți ani înainte, atunci când casa țesea înăuntrul ei povestea celor opt suflete care trăiau acolo. Lumea s-a schimbat atât de repede, înlocuind privirile ori îmbrățișările cu poze postate pe internet, evident cu nelipsitul status stupid, semn al lipsei oricărei încercări de a mai gândi. Poveștile au fost înlocuite cu tehnologie moartă, dar cu multe aplicații, semn că lumea merge înainte, fără să se uite în urmă, fără să mai încerce să reînvie spiritul uman, cel care a dispărut aproape cu desăvârșire. Probabil o să se inventeze o aplicație și pentru asta.

Să dai la schimb spiritul pentru o aplicație e un semn, pentru cei trăind computerizați, că lumea merge înainte, pe ritmul evoluției. Și-atunci de ce pare că înaintele ăsta e, de fapt, înapoi?

Undeva, într-un sat românesc, în casa unor oameni simpli din satul Bălan, Sălaj, dar care ar fi putut fi orice casă, din orice sat, din orice țară, povestea încă e vie, e încă parte din pământul-liant al pereților casei. Acolo, veșnicia e parte din poveste, un fel de cuvânt înainte a ceea ce unii numesc destin.