Omenia, chiar și acum, în lumea asta, în care a fi om e un defect de hashtag, mai îmbracă uneori, paradoxal, formă umană și mai strică puțin din liniaritatea monotonă, fadă, superficială la extrem a nepăsării și vanității ”civilizației” contemporane.
La spitalul vechi din Zalău, la secția pneumologie, omenia a îmbrăcat uniforma de infirmieră. O cheamă Silvia, iar lumea o strigă Silvi. Privirea ei, de dincolo de ochii negri, te întâmpină cu bunătate, de fiecare dată, și parcă îți mai ia puțin din frământări, din grija față de cel care e pe patul de spital.
E ciudat cum oamenii se leagă, atunci când le e greu, chiar și de atât, de o privire caldă, de bunătatea care izvorăște de acolo, ca și cum ar fi un colac de salvare. Cu atât mai mult la spital, acolo unde ar trebui să lucreze doar cei cu vocație, cei care vor să ajute, o privire ca a Silviei înseamnă mult.
”V-am adus un cearșaf de schimb, dar nu o să-l schimb chiar acum, că aveți vizitator, și nu se cuvine. Dar cum sînteți liberă, vin imediat și îl schimb”, a spus zâmbind, apoi a plecat. Ușor, să nu deranjeze. Am ridicat din sprâncene, mirat și impresionat de sinceritatea spuselor și gesturilor infirmierei, lucru care a dat startul aprecierilor celor care, de câteva zile, sînt paciente acolo. Iar cuvintele lor, a celor care au avut de-a face cu Silvia, au fost doar apreciative.
”Vai, nu știi tu cât de atentă și caldă e fata asta, cum se poartă cu bolnavele.Dacă ai vedea-o… n-ai cum să nu îți placă de ea”.
Omenia îmbracă, uneori, paradoxal, formă umană. La spitalul vechi, Silvia, atunci când e de serviciu, are grijă de cei de acolo. Și nu doar de formă, ca să treacă timpul, ci cu drag. Iar asta e un lucru rar, să faci ceva de drag, ca să le fie bine celor din jurul tău. De asta, atunci când vede că cineva are nevoie de ajutor, îi zâmbește, apoi, luând acea persoană de mână: ”Haideți cu mine, că vă duc eu unde aveți nevoie. Ușurel…”. Și tot de asta, pentru că una dintre bolnave nu se poate mișca, și are nevoie de ajutor, o așază pe scaun, o duce la baie, apoi o spală cu grijă, o aranjează, în tot timpul ăsta vorbindu-i frumos: ”așa, acum așezăm piciorucul. E bine, așa-i?… Și, după ce femeia e curată și așezată în patul ei, Silvi o privește cu drag, apoi, pentru că vede privirile celorlalte ațintite asupra ei, ca și cum s-ar scuza că oferă atâta bunătate, spune, simplu, dar sincer: ”Dacă i-ați fi văzut ochii aceia, cum se bucurau că e curată, că e aranjată și ea, ca oamenii…”. Asta e răsplata ei. Atât. Și nu are nevoie de atenții materiale, și, blând, îți spune: ”Dacă vreți, spuneți o rugăciune pentru mine. Un gând bun înseamnă pentru mine mai mult decât orice”.
Pentru unii a face bine e nu o virtute, nici chiar o calitate, e felul lor de a fi, și, poate, de aia mai există încă lumea asta, pentru cei care nu știu sau nu vor să fie egoiști, pentru cei care îți întind mâna nu ca să dea bine pe rețelele de socializare ori presă, ci pentru că așa sînt ei construiți, la fel ca infirmiera cu părul și ochii negri de la Spitalul vechi, cea care spune, simplu, zâmbind: ”Vă mulțumesc eu, în numele celor pe care o să-i ajutați”.
Bunătate. Aproape că a dispărut cu totul de pe lumea asta. Din când în când mai apar semne că, încă, mai există, dar atât de rar că pare o iluzie. De ce oamenii au devenit niște zombie? Naiba știe. Sau, mă rog, #naiba știe, ca să sune a limbaj uman contemporan.
(Chiar, m-am tot gândit de ce totul acum e cu hashtag, recte chestia asta: ”#”. Răspunsul e simplu. Ori așa pare. E un surogat de inteligență. Dacă pui chestia asta în fața cuvintelor – de ce ai face asta, capătă cuvântul respectiv altă valoare, alt sens? -, deja ești de-al lor. Ori, în traducere liberă, dacă spui ”Afară plouă”, e egal cu zero, ca un fel de scârțâit în Matrix, un fel de eroare. Dacă spui, însă, ”Afară #plouă”, dintr-o dată ți se ridică degetul mare în sus, semn că, da, ești cool, ești inteligent, ”oaaa, ce bine că existăm noi, că altfel nu știu ce s-ar fi ales de lumea asta”).
La spitalul vechi din Zalău, la secția pneumologie, omenia a îmbrăcat uniforma de infirmieră. O cheamă Silvia, iar lumea o strigă Silvi.
Complimenti Silvia 💐
Da ! o cunosc pe Silvia.este dirafeamana cu o vecina a mea.seamana f bine .parca e copia ei.
I cunosc de la Spitalul vechi.
Cand m a vazut acoolo m a intrebat de sanatate Stiu ca se roaga ea si sora ei.
Din pacate infirmierele muncesc enorm intr-un spital dar sunt foarte prost platite si totusi au suflet…
Ma bucur ca macar infirmierele sunt ,,oameni,, acolo pentru ca eu am dat peste o asistenta in ultima cladire, de iti venea sa fugi la capatu lumii!!!cred ca toata viata o sa o tin minte pe ,,minunata,,,blonda,machiata dar caracterul ei ultimul jeg!
Da, o cunosc si eu pe Silvia, cunosc si parte din viata ei. Ne-a fost si noua alaturi. A gasit mereu un gand bun, o vorba calda sau o mangaiere sincera, chiar si atunci cand sufletul ei plangea. Ii multumesc ei, le multumesc si colegilor ei, infirmiere, asistente, medici … si iti multumesc tie, Calin, pentru felul in care stii sa spui lucruri. Pentru toti: RESPECT! (fara ”#”)
Tot respectul pentru astfel de persoane.Deci este adevarat dictonul”omul sfinteste locul”.Sa-i dorim multa sanatate spre a putea fi de folos celor aflati in mare nevoie(lipsa de sanatate).RESPECT<respect si respect.