O după-amiază de duminică, lumi diferite. Fuck them!

Partea întâi

“Căliiin!”, îl aud strigându-mă încă de departe pe Tibi, Himan, cum îl știu majoritatea zălăuanilor, zâmbind larg. Apoi, pe măsură ce se apropie de mine, îmi întinde mine, a salut. “Ce faci, nu te-am văzut de multă vreme…”, continuă, cu același zâmbet pe față. “Hiii, da’ te doare piciorul? Ce-ai pățit?”, își schimbă, brusc, zâmbetul de pe față, cu o expresie de îngrijorare. “Mi-am rupt un deget de la piciorul drept”, îi răspund.

Îmi cere uneori bani, dar și atunci șoptit, ca și cum nu ar vrea să piardă sentimentul ăla, oarecum ciudat, de prietenie, care-l animă de fiecare dată când ne întâlnim. La început, inventa tot felul de povești, cum că îi trebuie bani pentru cine știe ce, apoi, pentru că i-am spus să îmi zică direct pentru ce-i trebuie, sau să nu-mi zică deloc, doar să-mi ceară, așa a și făcut. Vreau să-mi iau un suc, ori vreau să-mi iau o cafea, ori vreau să-mi iau lapte, indiferent pentru ce îi trebuie bani, pentru că i-am spus să fie sincer, îmi spune direct, ca între prieteni, știe că dacă am la mine bani, îi dau și fără să-mi ceară. Cei mai mulți spun despre el că e cu mintea slabă. Mie nu mi se pare așa, eu văd doar un om care refuză să vadă lumea așa cum o văd și ceilalți, la urma urmei a trăit diferit de mic copil, e o lume care lui i-a oferit aproape nimic, de ce ar percepe-o el la fel ca ceilalți? Și atunci când cineva îl ajută cu ceva, ori îi dă câte ceva, întotdeauna îmi spune și mie, împărtășindu-și bucuria. De data asta, e îngrijorat de piciorul meu. Apoi, ca și cum ar vrea să-mi abată atenția de la durere, mă întreabă de ziar. “Da’, ce-ai făcut cu ziarul, ai găsit unde să-l faci?” Asta vrând să însemne dacă am găsit un sediu pe care să mi-l pot permite. Cum de a ținut minte asta, de atâta timp? I-am pomenit doar o dată, acum câțiva ani, atunci când m-a întrebat dacă mai scriu, cum că da, mai scriu la ziar, doar că acum l-am construit eu altfel. Poate fiindcă nu e prefăcut, ca lumea cea normală, și pentru că, așa cum poate el, îi pasă, pentru că mă percepe ca pe un prieten… Lucru, de altfel, ciudat și nefiresc, în general fiind perceput ca un “not one of us”, un fel de neprieten, pentru că trăim în lumi diferite, eu și ceilalți. “Nu, nu mi-am găsit, că nici n-am căutat, că încă n-am bani de sediu.” “Da’ nu-ți dă nimeni bani dacă scrii?” Am zâmbit. “Nu, Tibi, nu-mi dă nimeni bani. Eu nu de aia scriu, ca să-mi dea cineva bani. Eu am făcut ceva altfel…” îi răspund, lăsând, oarecum, răspunsul în aer, nu cred că-și dă el seama despre ce e vorba, însă răspunsul lui, sub formă de întrebare, chiar dacă venit așa, de nicăieri și fără a fi trecut prin prisma rațiunii, m-a surprins: “Aha, dacă faci altfel, înseamnă că nu-ți dă nimeni bani?…” Ce-aș mai fi putut să-i spun? Că nu de asta am construit ziarul, cum îi spune el, nu pentru bani, ci pentru a face ceva, altceva decât circ, politică-circ, evenimente-circ, titluri-circ, interese-circ? Oricum, Tibi, ca să facă el ceva pentru mine, îmi zice: “Știi ce, io am văzut mai încolo un spațiu mare. Cred că poți să faci acolo ziarul. Dacă vrei, vin cu tine să ți-l arăt, că acolo nu cred că costă nimic.” Am zâmbit larg, larg. Sentimentul ăla de prietenie adevărată, sentimentul ăla care te împinge, firesc, să îl ajuți pe celălalt, apare în sufletele simple, nehașurate pe harta prefăcătoriei umane. La fel ca Tibi. El nu reușește să înțeleagă că lumea asta funcționează strict în funcție de interese. Și atât. “Lasă, altădată, acum trebuie să ajung undeva, și vezi că umblu mai greu”, îi răspund.

Ne vedem fiecare de drumul lui. El transformându-se, din nou, din Tibi în Himan. Eu rămânând același “not one of us”, cu Cribcage, piesa celor de la Pain of Salvation, răsunându-mi în minte: “fuck the walls they build around them / fuck the bedroom magic nonsense / I don’t want to hear their voices / as long as they vote with their wallets”. Da, fuck them!

Partea a doua

Ceva mai târziu, cu o găletușă în mână, în care căram ceva ouă cumpărate de la țară. “Domnu, domnu, vreau să vă rog ceva…” Mă întorc către cel care mă interpelase. Un bărbat, țigan de felul lui, stătea pe iarbă, împreună cu nevasta lui și o copilă de vreo cinci-șase ani. Mâncau câte o bucată de pâine. Am vrut să plec mai departe, mai ales că piciorul meu dădea semne că vrea pauză. Totuși, m-am oprit și i-am privit mai atent. Nu erau îmbrăcați curat, dar, așa cum stăteau ei acolo, unul lângă celălalt, imaginea era cea a unei familii. Și mai era și copila, îmbrăcată cu o hăinuță roșie, cu părul prins în două codițe, care mă privea de-a dreptul, cu ochii mari. Nu, nu pot să rezist la priviri de genul ăsta. Totuși, nu mai am bani în buzunar, tocmai i-am dat pe ouă. “Îmi pare rău, dar nu mai am bani, tocmai am luat ouăle ăstea…”, apoi îmi dau seama că ouăle ăstea înseamnă mâncare. Ei mâncau o bucată de pâine la marginea trotuarului. “Vă rog, domnu, noi nu avem locuință, stăm pe unde apucăm, măcar ceva pentru copilu’ ăsta, să-i iau ceva de mâncare.” Am pus ouăle jos și am căutat prin geanta de pe umăr. Am găsit cinci lei. I-am luat și i-am întins. “Du-te tu, repede, și mulțumește-i la domnu”, o trimite bărbatul pe copila cu părul prins în două codițe negre ca tăciunele să ia banii pe care i-am oferit. Fetița întinde mâna, sfioasă, și ia banii. Cum aș fi putut să nu-i dau? Doar pentru că sîntem învățați să nu dăm, pentru că cerșetorii câștigă mai mult decât noi? Și cine ne învață? Statul? Păi ei, cerșetorii, îți cer direct, fără să te mintă. Statul, slugile statului, nu doar că cerșesc, ci te obligă să le dai, că cică de aia cerșesc, ca să-i ajute pe oameni. Fuck them! Refuz să ascult prostiile ăstea. Dacă vreau să dau, dau bani cui vreau eu. Nu mă interesează ce zice lumea asta prefăcută și perversă. Și nu dau bani pentru că am, ci tocmai pentru că nu am, pentru că nu-mi plac banii și nu-mi plac oamenii cu bani. Prefer cerșetoria pe față a țiganilor. Statul nu are decât să lipească afișe cu cât câștigă cerșetorii. Nu mă interesează. Copila cu părul împletit în două codițe negre nu are nicio vină. Ea te privește cu ochii mari și așteaptă o mână întinsă. Ea nu cunoaște mersul lumii ăsteia. Pentru ea, o mână întinsă nu înseamnă același lucru ca pentru părinții ei. Pentru ea, e un gest prin care un om străin o vede și îi răspunde privirii care așteaptă de dincolo de tragedia unei vieți ce va să vină, o viață la marginea societății, o viață în care stai cu mâna întinsă, atunci când nu e vreun reprezentant al statului care să te fugărească ori să te amendeze că ceri. Fuck them! Eu decid în numele meu, nu alții.

Oamenii, indiferent de poziția lor socială, de bani, de statut, de origine, de IQ, de crez, de religie… de orice, oamenii ar trebui să fie doar oameni. Dacă oamenii nu mai sînt oameni… fuck them!