Oaza de viață a celei mai frumoase grădini botanice din țară e ca o gură de aer, într-un oraș în care viața e doar în nuanțe de gri. Iar asta nu doar din cauză că partea mai puțin civilizată a orașului își face simțită prezența pe multe din străzile orașului, ci pentru că oamenii (și nu doar în Jibou, în toată lumea) pare că sînt în stand-by, așteptând un impuls social care să-i pună în mișcare. Așa că, atunci când intri pe poarta Grădinii botanice ”Vasile Fati” din Jibou, contrastul dintre griul orașului și culorile plantelor de tot felul are un efect asemănător cu cel al dușului scoțian – așa cum activarea microcirculației sangvine duce la o mai bună oxigenare a creierului, frumosul pe care-l descoperi ori redescoperi a nu știu câta oară e ca și cum, după ce ai sta ascuns într-un ungher al unei încăperi întunecate, ai aprinde lumina și ai vedea că ”bau-bau” nu există. Asta chiar dacă manelele care se aud de dincolo de gardul grădinii botanice sînt ca un fel de amenințare: lasă că te întorci tu în ”civilizație”!
Am plătit 10 lei, am primit un bilet și un pliant, și am intrat în grădină, urcând alene către cupolele de sticlă care se văd la capătul aleii. Niște cupole care seamănă cu ilustrațiile din cărțile vechi științifico-fantastice ale copilăriei, acele orașe surogat pe care oamenii le ”plantau” pe alte planete, pentru a putea supraviețui. Și, de fapt, care e deosebirea dintre acele cărți și realitatea din capătul aleii? Și aici, pentru a supraviețui, natura exotică are nevoie de o casă surogat, atât tot că oamenii, de data asta, au construit casa asta de dragul vieții verzi ori în culori aprinse ale naturii. Și n-am avut cum să țin întrebarea deoparte: dacă aici, în ”cușcă”, natura are un loc de cinste, omul îngrijind-o, ba chiar mândrindu-se cu ea, de ce nu e la fel și dincolo de ”cușcă”? E ca și cu animalele. Sînt două feluri: cele de companie, de care omul are grijă, că doar sînt ale lui, și cele sălbatice, de care omul nu doar că nu are grijă, dar le vede doar ca un fond de vânătoare personal, de unde poate să culeagă trofee ori de câte ori are chef, viața din sălbăticie însemnând nimic pentru cel care s-a așezat, cu îngâmfare, în vârful lanțului trofic.
Aș fi vrut să nu am senzația că natura superbă pe care omul a așezat-o și ordonat-o frumos, pe sectoare, e doar un paradis de companie. Aș fi vrut doar să admir munca omului, efortul lui de a pune în scenă ”facerea naturii”, din drag pentru viață. Însă dezastrul ecologic din pădurile României, din toată lumea, de altfel, e ca un țiuit puternic, și nu ai cum să te faci că nu-l auzi. Pentru că doare. Asta dacă iubești natura, dacă iubești viața. Dacă ești doar un consumator, atunci manelele de dincolo de gard sînt ceea ce s-ar putea chema chintesența vieții sociale.
Am șters gândurile odată cu primul nufăr pe care l-am văzut, gingășia și culoare vie a semnului ăsta de viață având darul de a mă liniști. M-am apropiat cât de mult am putut, m-am întins pe iarbă, chiar lângă ochiul de apă unde nufărul își deschidea petalele, și am rămas tăcut, doar zâmbind, repetându-mi fără cuvinte, lăsând fiori de încântare să-mi străbată ființa: ce frumos!
Când m-am ridicat de lângă nufăr, întrebarea, care aștepta de multă vreme să mă trezesc din reverie, m-a făcut să mă opresc în loc: de ce oamenii nu au grijă de natura sălbatică așa cum au grijă de natura din ”cușcă”? Și nu e vorba de bani, pentru că a crea ceva atât de frumos ca și grădina botanică din Jibou costă mult, foarte mult, și implică munca mai multor oameni. Deci, dacă e ”a noastră”, se poate. Dacă nu…
În zona destinată animalelor sălbatice – căprioare, mistreți, păuni etc. -, n-am putut să mai intru, a fost prea mult chiar și gândul să le văd după garduri, în cuști. Chiar dacă locul îngrădit nu e foarte mic, iar animalele sînt îngrijite, e tot un fel de cușcă. Și atunci, doar ceea ce e în cușcă are valoare pentru om? Pentru cei mai mulți, fără îndoială. Pentru că e perceput ca un fel de bun comun.
Nu, n-am putut să merg în acea zonă, m-am întors la nuferi, la culorile vii plutind pe ochiul de apă. Și m-am liniștit.
Am ieșind pe poarta pe care am intrat în urmă cu vreo oră și jumătate, lăsând un gând să prindă contur: dacă s-ar face ceva, dacă s-ar sensibiliza oamenii în ceea ce privește natura, poate că lumea ar fi toată la fel de frumoasă ca paradisul de companie al Grădinii Botanice din Jibou. Poate.
