E cald, foarte cald afară, iar dogoarea citadină a betoanelor și a asfaltului face ca arșița să devină aproape insuportabilă, făcându-i pe oameni să stea ascunși la umbră, privind – cei mai mulți dintre ei -, cu ciudă la soarele de deasupra. Aceeași ciudă pe care o afișează și iarna, dar, atunci când frigul ia locul căldurii, ciuda e legată de absența căldurii soarelui. O ciudă care pare normală, la fel de lamentările invariabile cum că vara e prea cald, iar iarna e prea frig, deși iarna toți vor căldura verii, și invers. Asta până primesc ceea ce-și doresc, iar atunci când au căldură sau răcoare, nu e bine nici așa, iar lamentările, acest ”drob de sare” omniprezent în viața omului, și așezat ca morală cu măiestrie de Ion Creangă în a lui povestire ”Prostia omenească”, sînt, deja, o normalitate.
M-am oprit la trecerea de pietoni. Tocmai se făcuse roșu, așa că am avut ceva de așteptat. Am privit în jur, la oamenii care încercau să se ascundă la umbră, nervoși, agitați, deranjați de căldura de afară, parcă uitând fiecare de ce erau acolo, ca și cum scopul lor de moment era să se ascundă de soare și căldura lui.
”Totuși, e vară, la fel ca în fiecare an, o vară pe care au așteptat-o toată iarna, iar acum, când o au, se ascund de ea. Ceva parcă e în neregulă cu oamenii ăștia, odată ce primesc ceea ce și-au dorit, în loc să se bucure, vor altceva. Cred că oamenii au uitat să trăiască…”, mi-a trecut prin minte, privind jocul… de fapt nu jocul, ci lupta de-a v-ați ascunselea de-a binelea, care se defășura între oameni și soare. Apoi, de cealaltă parte a străzii a oprit o femeie însoțită de un copil de vreo 5, 6 anișori. O fetiță cu o pălărioară, ținând în mână o înghețată. La prima vedere nimic deosebit. Apoi, imediat, am zâmbit. Larg. Fetița, savurând înghețata din mână, cânta, cu vocea aia de copil care nu are nimic de ascuns, la vârsta asta a fi ipocrit ori a juca teatru sînt două necunoscute. Copilăria e sinceră.
A cântat tot timpul, chiar și când s-a făcut verde și a traversat strada, bucuroasă de înghețata din mâna ei, ca și cum căldura dogoritoare de afară nu ar fi existat. Și, spre deosebire de oamenii mari, privind cu ciudă la soarele de deasupra, ca și cum ăsta ar fi fost singura rațiune de a exista – a te ascunde de soare -, ea, fetița, se bucura atât de tare de înghețata ei, încât orice altceva nu mai conta, nici canicula, nici vânzoleala mașinilor, nici griul orașului. Tot ceea ce conta pentru ea era bucuria oferită de înghețata din mână, pe care o savura cu fiecare înghițitură.
M-am oprit de cealaltă parte a străzii și am privit fetița aceea, ascultându-i cântecul de bucurie, în contrast atât de izbitor cu ceilalți oameni din jur, care, încercând să se ascundă de soare, au uitat că viața înseamnă a te bucura de orice. Un moment de bucurie, oricât de scurt ar fi, ar trebui să conteze mai mult decât orice altceva, decât să te încrunți, oftând a jale, cum că e prea cald, mai bine să zâmbești: ”E vară, e cald, am să mă bucur de fiecare zi cu soare. Uite, am să-mi iau o înghețată, ca să sărbătoresc ziua asta, cadoul ăsta oferit de viață, o viață care poate să se termine oricând. Am să mă bucur de fiecare clipă. Ba, mai mult, de acum înainte am să învăț să iubesc soarele, fiindcă fără el, nici noi, oamenii, nu am mai fi”.
Nu mi-am cumpărat înghețată, în schimb mi-am luat o prăjitură cu brânză, pe care am savurat-o, la fel cum fac de fiecare dată, cu fiecare înghițitură. La fel ca fetița cu înghețata. De cântat, am cântat doar în gând. Deși, după privirile curioase ale celor care treceau pe lângă mine, se prea poate ca gândurile mele cu muzică să se fi transformat în sunete. Ba chiar și în versuri: ”Lights will guide you home, and ignite your bones, and I will try to fix you…”
