O întrebare pe scaunul din dreapta: “O fi așa cum îți așterne Domnul, ori așa cum îți coți?”

autostop“Deie-ți Domnu sănătate că ai oprit!”, îmi spune femeia, apoi se urcă pe scaunul din dreapta, bucuroasă că o să ajungă la timp la serviciu, înainte de ora șase după-masă, atunci când începe tura la spital. “Or mai trecut niște mașini, da’ n-or oprit. Da’ de unde să știe ei că io mă duc la serviciu, că poate or fi crezut că m-am trezit și io numa’ așa, să mă duc cine știe pe unde, că oamenii încă-s liberi.” Apoi începe să-mi vorbească despre ea, despre viață, despre familie. Iar asta, partea cu împărtășitul vieții, e deja o obișnuință, cel puțin în cazul meu, atunci când iau pe cineva la autostop. Și, de fapt, mi-e drag să ascult poveștile oamenilor pe care-i întâlnesc în drumurile mele, așa că, atunci când sînt singur în mașină, opresc de fiecare dată când cineva îmi face semn de la marginea drumului. Mă rog, aproape de fiecare dată, uneori sînt atât de pierdut în gânduri încât lumea din afară pare mai mult un vis, în care nu eu trec cu mașina pe lângă oamenii de la marginea drumului, ci drumul, cu tot cu oameni și viețile lor, trece pe lângă mine. Și, în loc să fac semn, doar privesc cum trec toate.

“Nu mă interesează ce zice unul ori altul, io zic că tot mai bine era înainte, pe vremea lui Ceaușescu. Da, o fi acuma libertatea asta, da’ ce să faci cu ea? Să mori de foame ori că n-ai una ori alta, că viața-i grea. Noi, înainte, eram șapte frați, și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să nu avem toți un loc de muncă, ca înainte. Uită-te acuma la tineri, că numa’ stau ca țiganii ăia de prin Păcii cu fundu’ pe conducta de gaz și fumează și beau cafea. Și eu fumez, da eu muncesc pentru banii de țigări. Ăia îi vezi toată ziua pe țevile de gaz.”

Am privit-o cu coada ochiului. Femeia din dreapta mea, privind la drumul în permanentă schimbare din față, își spunea ofurile. N-am cum să o contrazic, chiar dacă eu nu m-aș mai întoarce niciodată în societatea românească de acum 25 de ani, atunci când ori erai cu ei, comuniștii, ori erai împotriva lor. Iar dacă erai împotrivă… Și asta o știu din proprie experiență. Totuși, tot nu am cum să o contrazic pe femeia de pe scaunul din dreapta al mașinii. Pentru ea, viața e simplă, o viață în care ea, femeia, duce tot greul, la fel ca majoritatea femeilor din lumea asta. Și are dreptate. Cine ar mai angaja-o pe ea, ori pe cineva ca ea, care se apropie de vârsta pensionării? Sentimentul fals de siguranță pe care ți-l dă un loc de muncă e de ajuns pentru ca unii, mai în vârstă, să spună că înainte era mai bine. La fel ca în Matrix. Unii aleg pilula roșie – alegând să se trezească, chiar dacă se trezesc într-o lume pe care încă nu o înțeleg, alții o aleg cea albastră, cea a somnului fără întrebări. E dreptul fiecăruia să aleagă, fără să fie judecat.

Am privit-o din nou cu coada ochiului. Oare a fost vreodată fericită? Adică nu fericită, ci împăcată cu ea, cu viața pe care o duce? Ori, prinsă în sclavia unei căsnicii oarecare, nici măcar nu s-a întrebat ori nu a avut curajul să se întrebe dacă viața pe care o duce e cea pe care și-a dorit-o. Deși, prinsă în vâltoarea societății umane, părtinitoare până aproape la demență, sînt sigur că, ocupată să trăiască de pe o zi pe alta, imaginea de ansamblu a vieții ei e pală, aproape transparentă. Cine să aibă timp să o descopere? Da, viața e nedreaptă pentru că așa e construită de cei care o construiesc, de cei care fac legea. Iar dictonul “Ai carte, ai parte” sună, atunci când nu te faci că nu vezi, a batjocură. Pentru că unii, mulți, foarte mulți, n-au carte nu pentru că nu au vrut, ci pentru că nu au putut, ocupați fiind cu supraviețuirea. Și atunci, cei care ajung să-și așeze fundul pe un scaun, semnând hârtii ori învățând și pe alții cum să facă nimic, dar să câștige mulți bani, se clatină contrariați atunci când le spui că cei care chiar muncesc, care chiar fac ceva pentru ca viața să poată să existe, aceia ar trebui plătiți cel mai bine. Pentru că ei, fără cei “cu carte”, ar putea exista. Invers nu.

“Nici nu știu ce să zic. O fi așa cum îți așterne Domnul, ori așa cum îți coți?”, se întreabă, cu voce tare, femeia. N-am știut ce să-i răspund. Apoi am intrat în oraș, iar orașul, chiar și moleșit de la atâta băut și mâncat de sărbători, tot reușește să tragă o pensulă cu vopsea gri peste cei care intră între pereții nepăsători ai societății urbane, ca un fel de anestezic al gândurilor. Poate e mai bine așa…


Leave a Reply

Your email address will not be published.