O noapte pe Stanii Clițului. În așteptarea piramidei de umbră. Magia ceții care vine, vine, vine…

L-am văzut cu coada ochiului cum stătea culcat pe iarbă, într-o rână, lângă bicicletă, la marginea drumului forestier, și se uita la mine cum trăgeam de rucsac, încercând să leg sacul de dormit în așa fel încât să nu-l pierd pe drum. Nu zicea nimic. Doar se uita curios la mine, cum îmi strângeam lucrurile, ca și cum ar aștepta sfârșitul unei piese de teatru. Am deschis portbagajul, mi-am luat toiagul din lemn de corn, apoi m-am întors către el:

– Bună ziua.

– Api, că bună-i, dară. Da unde meri, amu, cătă sară?

– Păi, urc până pe Stană. Dacă las mașina aici, încurc pe careva?, l-am întrebat într-o doară.

– Api, că pă cine să încurci aci, lângă barieră? N-ai tu grijă, că n-are nime’ treabă cu mașina. Da ce faci, ficior, pă stană? Cauți ceva?

Se ridicase omul în șezut și se uita țintă la mine, așteptând răspuns.

– Nu caut nimic, mă duc doar să văd lumea de sus, îi spun zâmbind, gândindu-mă că dacă i-aș fi spus că o să și rămân peste noapte acolo o să zică că nu-s cu toate la cap.

– No, că dară du-te. Api, io stau aci și tăt aștept vacile istea, care, ‘tă-le dracu, nu mai vin odată. Amu, ce-oi face, m-oi duce după ele.

Și odată se ridică omul în picioare, sprinten, își ia bicicleta și mă însoțește pe drumul care duce spre al doilea picior al stanei, acolo pe unde voiam să urc, că e, oarecum, mai domol.

– Api, ficior, cât am umblat io pă pădure, cătă vârf și pân tătie părțile, hă hă… Și îs p-aci ciute, multe, că tăt numa urme de-ale lor îs pân pădure, ‘tă-le dracu de vaci, că amu trebe să mă duc io după ele, ce, ele nu mai știu vini cătă casă?

Acuma, mai mult așa de dragul omului, că îmi plăcea să-l ascult cum vorbește, l-am întrebat pe unde ar fi mai bine să urc către vârf, deși eram deja hotărât. Așa că îl întreb. Atâta mi-a trebuit.

– P-aci să urci, ficior, ia p-aci, vezit tu? O iei pă părău în sus, apoi o iei tu fain-frumos la dreapta, că-i un fel de cărare de la ciute, ‘tă-le dracu, api tăt în sus. Amu, îi drept, tăt pă marginea stanii ii mere, și îi greu la urcat, da ajungi mai repede. Să poate și pă mai încolo, da acolo-s mulți ruji (adică niște pereți de gresie, drepți și înalți), și n-ai cum să treci p-acolo. Că îi cădea. No, ai priceput cum ț-am zis?, îmi mai spune omul, apoi se urcă pe bicicletă și pedalează ușor, tot uitându-se după mine, cum o luam pe pârâu în sus, încet.

O luasem încet pentru că voiam să aștept până pleacă, apoi să urc pe unde știam că-i ceva mai ușor, nu că mi-ar fi fost groază de urcuș (nici vorbă, îmi place să simt pantele în picioare), dar pe al doilea picior al stanei puteam să merg ceva mai lejer și să mă gândesc la ale mele. Omul mă vede că dau să schimb direcția, așa că se oprește și, așa, stând călare pe bicicletă, îmi spune:

– Api, ficior, io pă unde ți-am spus s-o iei? Pân dreapta, tăt pă lângă marginea rujilor. No, că dară du-te, că p-acole-i pă unde-ți spui io. Ficior, tu m-auzi?

Zâmbeam deja larg. Și așa, de dragul omului, am luat-o pe unde mi-a spus, deși știam că pe acolo-i mai greu, că doar fusesem, fix pe acolo, în urmă cu vreo doi ani. Dar, uitându-mă înspre el,și văzându-l cum stă proțăpit în mijlocul drumului, călare pe bicicletă, și mă urmărește cu privirea, să fie sigur că am înțeles ce și cum, am luat-o pe unde mi-a zis. Spre bucuria omului, care, văzând că am înțeles, s-a pus în mișcare, pedalând ușor și bodogănind: ‘tă-le dracu de vaci, adică io să mă duc după ele?

Din Zalău, la Cliț

N-aveam absolut niciun gând de ducă în joia aceea, aveam de lucru și nici nu mi-ar fi trecut prin cap că o să îmi petrec noaptea pe creștetul Stanii Clițului. Însă, pe la ora 4 după-masă, primesc un telefon de la Remus, care îmi spune că e la Cliț și că are de gând să urce, să-și pună cortul pe stană și să rămână acolo peste noapte. ”Tu ce faci, ai chef să vii și tu? Hai că e o legendă despre noaptea asta, dinspre 23 spre 24 august, cu ceva piramidă de umbră”.

Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost acela cum că Remus nu-i ”cu toate la cap”, lucru care a fost de ajuns să mă facă să mă hotărăsc să mă duc și eu cu el. Oamenii de genul ăsta, care se lasă duși de ”nebunia” asta frumoasă pe care puțini o mai au, sînt pe cale de dispariție, lumea de azi fiind tot mai mult una planificată, din toate punctele de vedere. Plus că eram, deja, curios de piramida asta de umbră. Așa că îi spun că o să ajung și eu, dar de abia pe la 6 și ceva, că mai am ceva de lucru.

– Călin, eu îmi iau bagajul și urc către vârf. Ne întâlnim acolo. Hai că o să fie interesant. Vine și cățelul cu mine. Te sun când ajung, îmi spune Remus, și i-am simțit bucuria din voce știind că o să merg și eu.

Mi-am luat bocancii, rucascul și sacul de dormit și am plecat înspre Cliț. La ora 6 fără ceva, după-masă. Odată ajuns în sat, am lăsat mașina la bariera de la drumul forestier care duce înspre cabana silvică, apoi, după ce am fost îndrumat, așa cum v-am zis, să urc pe unde-i mai greu, dar mai scurt, am urcat înspre vârf, acolo unde urma să mă întâlnesc cu Remus. V-am spus că m-am întâlnit cu omul ăsta de trei ori în viața mea, și de fiecare dată câteva minute? Cu toate astea, n-am stat pe gânduri și am ales să-mi petrec noaptea pe vârful stâncilor, așteptând să apară piramida misterioasă de umbră. Pe oamenii care au ceva în plus față de alții îi simți, și ăștia-s oamenii care pot și chiar fac ceva în viața asta. De asta, joi seara, eu urcam pantele abrupte, foarte abrupte, ale Stanilor Clițului, având cu mine doar o sticlă cu apă, și nimic de mâncare. Oricum, Remus adusese o bucată de slănină și niște ceapă, așa că era mai mult decât de ajuns.

Povești sub clar de lună

Lumea e mult mai mult decât ceea ce se vede. Iar povești, ba chiar documentare și cercetări științifice despre lumea necunoscută, despre portaluri energetice, despre bogățiile necunoscute ori mai puțin cunoscute ale Pământului sînt suficient de multe încât să te facă nu doar să te întrebi dacă o fi sau nu adevărat, ci să te facă să vrei să vezi mai departe. Și despre asta am stat de povești, doi oameni lângă care s-a aciuat și Roxi, cățelușa lui Remus, sus, pe Stanii Clițului, noaptea până pe la 3 dimineața, când, într-un final, ne-am pus la somn. Până la 5 jumătate dimineața când urma să apară piramida de umbră despre care Remus citise undeva, ori văzuse ceva documentar.

Piramida asta de umbră, se spune, apare o singură dată pe an, iar vârful ei indică către o peșteră din Cuciulat, care, se zice, ar fi un portal energetic. Acuma, că lumea se strâmbă când aude de așa ceva, de lucruri ”paranormale” ori ”nepământești”, asta e doar ca urmare a limitării lor ca ființe. O limitare care îi face pe cei mai mulți să nu vadă, ori să nu vrea să vadă, dincolo de limita comodității propriei lumi. Și nu nimic rău în asta, e ca un fel de centură de siguranță. Însă cei lipsiți de orice prejudecăți, cei care privesc lumea ca pe ceva viu, nu ca pe un loc unde stai câțiva ani, mănânci, ejectezi resturile mâncării și, apoi, mori, sînt oameni liberi, care cred că orice este posibil, acei așa-numiți visători.

Despre portaluri energetice se tot vorbește, și despre cel din Ceahlău, și despre cel din Bucegi, ba chiar turismul capătă amploare atunci când au loc genul ăsta de evenimente. Despre Stanii Clițului știu prea puțini, iar despre poveștile din jurul gresiilor ăstea înalte, știu și mai puțini. Foarte puțini. Și cum poveștile dau farmec oricărui loc, de ce nu ți-ar plăcea să fii acolo?

Despre ce am povestit aproape toată noaptea ar fi prea mult de scris. Poveștile, lumina superbă a Lunii, plus sforăitul drăgălaș al cățelușei Roxi, care dormea în cort, ca un copil, au făcut noaptea frumoasă.

Ne-am pus la somn pe la 3 dimineața, găsindu-ne loc pe lângă Roxi, pe care n-am vrut să o deranjăm din sforăit. Așa că ne-am întins cum am putut, cu picioarele în afara cortului. Și așa, jumătate în cort, jumătate afară, am așteptat să vină dimineața. Și odată cu ea, și piramida. Pînă să vină piramida, au venit căprioarele la cort, mai bine spus la mâncarea lui Roxi. Bineînțeles, Roxi n-a avut nicio treabă cu animalele pădurii care îi mâncau din mâncare la 10 centimetri de cap. Era ocupată cu sforăitul.

Magia ceții care vine, vine, vine…

La 5 și jumătate, ne-am trezit și am căutat din privire piramida. N-a apărut, oricât am căutat-o sub toate formele pe care le trasam din privire. Însă, ca un fel de compensație, natura ne-a dăruit spectacolul magic al ceții. O ceață care se întindea, încet, încet, peste lumea aflată sub noi, ca și cum ar fi fost o ființă misterioasă, în trecere prin lumea asta.

Știi cum e să privești ceața deasă, albă-lăptoasă, mișcându-se încet peste lumea aflată sub picioarele tale, privind-o, de sus, cum se mișcă unduit peste tot și peste toate? E magic. E ca și magia creată de foc, atunci când stai și privești flăcările desenând forme luminoase, și ai putea să privești fără să te plictisești. Așa e și cu ceața. Am mers când într-o parte, când în alta, minunându-ne de ceața asta magică, ca din povești. Și a compensat cu vârf și îndesat faptul că piramida de umbră a rămas o poveste.

Am urmărit cu privirea alunecarea ceții de sub Stanii Clițului, apoi, când a dispărut la fel de ușor și pe nevăzute ca și când a apărut, am coborât de pe stâncă, cu tot cu povești.

Povești… Unele le citești, altele le asculți, iar altele, cele care contează cel mai mult, le creezi. Și dacă reușești să faci din viața asta o poveste, atunci fiecare clipă e magică.


4 thoughts on “O noapte pe Stanii Clițului. În așteptarea piramidei de umbră. Magia ceții care vine, vine, vine…

  1. O postare foarte frumoasă! Si eu am bunici din Clit iar foarte multi nici macar nu au auzit de această localitate, ce sa mai spun de Stana Clitului? Cand eram in primul an de facultate si făceam proiecte pe acest subiect, colegii mei erau surprinși ca exista asa ceva in Sălaj. Felicitări pt. articol si pt. modul de exprimare atat de sincer si profund!

    1. Mulțumesc. Da, în Sălaj există locuri de o frumusețe ieșită din comun, așa cum e și rezervația asta naturală – Stanii Clițului

  2. Ma captat povestea ta,am citit tot,si la.noi in sat este un loc minunat,ma incarc cu energie de cate ori ma.duc acasa….legendele de cele mai multe ori sunt adevarate,iar de alte multe ori,raman doar legende…succes la cat mai multe povestiri.

Leave a Reply

Your email address will not be published.