O pană de cauciuc. Roșu sau negru? Binevoitorii vechi și noi

M-am trezit într-o dimineață că ambele anvelope din partea din față a mașinii erau dezumflate bine de tot. M-am tot gândit: ”Oare pe unde oi fi fost zilele trecute, de m-am pricopsit cu pana la cauciuc?”. Am fost pe coclauri, așa că poate de acolo și pocinogul. Oricum, ca să fie bine, să nu fie rău, am umflat roțile cu pompa de picior (care e nelipsită din portbagaj) și am luat drumul vulcanizării.

Am găsit una, am intrat pe poartă și am parcat mașina în atelier. Îi spun ce și cum omului, apoi urmează operațiunea de rigoare.

– Un cui, îmi spune omul.

– Mda, poate l-am luat de pe coclauri.

– Nu cred. Cuiul ăsta e nou, a intrat perpendicular. Ăsta v-a fost plantat, îmi zice omul, arătându-mi un cui lucios, mare de 10 centimetri.

– Cum adică să îmi fie plantat?, întreb căscând ochii mari.

– Simplu. V-a fost proptit în fața roții, și când ați pornit, ați luat și cuiul.

– Bine, bine, dar cine și de ce să facă așa ceva?

– Ceva binevoitor, că binevoitori se găsesc tot timpul, îmi răspunde omul.

Cauciucul de pe stânga fiind rezolvat, l-am verificat și cel de pe dreapta: 1,5 bar.

– Și ziceți că l-ați umflat la 2,5?

– Da, îi răspund sigur de mine omului.

– Acuma are 1,5. Asta înseamnă că scapă pe undeva, dar nu găsesc nimic. Sigur l-ați umflat la 2,5?

– Da, l-am și verificat, că am un manometru în torpedou.

Imediat după ce i-am răspuns, am căscat ochii mari. Bă, manometrul ăla are două marcaje, unul roșu (kg/cm2), altul negru (lbs/inch). Scot manometrul din torpedou și îl întreb pe om:

– La care gradație trebuie să mă uit?

– La cea roșie.

– Aha. Eu m-am uitat la cea neagră.

Nu îmi zice nimic omul, doar zâmbește larg, îngăduitor.

Am plecat acasă spunându-mi că trebuie, cumva, să îmi scot capul din nori. Însă mi-a rămas în minte ceea ce mi-a spus omul, cum că binevoitori se găsesc întotdeauna.

Mi-am adus aminte de binevoitorii ultimilor ani, când ”binele” li se băga cu forța pe gât tuturor (adică așa s-a vrut). Și îmi aduc aminte cum binevoitorii ăștia, omniprezenți pe rețelele de socializare, la tv ori la radio îi certau pe cei care nu voiau să li se bage ”binele” pe gât. Țineți minte, nu? N-am cum să uit cum persoane publice, atunci când li s-a oferit ocazia să își exprime răutatea, ura socială, nu doar că au făcut-o, dar au dus-o la extrem. Și-au dat arama pe față, desenându-și, cu mândrie, un rânjet diabolic pe față.

Țin minte cum s-a împărțit lumea între cetățeni de rangul 1 (obedienți social) și cetățeni inferiori (cei refuzând slujul social). Și văd cum lumea se împarte între: cei pentru care ”negru” e doar o culoare și cei pentru care e o obligație de a îngenunchia pe stadioane; cei pentru care curcubeul e doar un curcubeu și cei pentru care e o declarație sexuală;  cei pentru care un pârț e doar un pârț și cei pentru care pârțul e un nou motiv de întoarce lumea cu susul în jos; cei pentru care un animal are aceleași drepturi ca un om și cei pentru care un animal e un bun de consum; cei cu bun simț și cei fluturându-și tot felul de certificate pe post de premiu de bună purtare; cei sinceri și cei mereu băgând capul în poză, pentru încă 1 like, pentru încă 1 like…;  

Binevoitorii sînt omniprezenți. Sînt cei care pozează tot timpul în zâne imaculate, fără să-și dea seama că rânjetul diabolic le-a rămas la vedere. Sînt cei care mereu au pregătit câte ”un cui să ți-l înfigă în anvelopă”.


Leave a Reply

Your email address will not be published.