O raită pe munte. Libertate pe bicicletă

E atât de frumos în mijlocul naturii, în ținutul libertății – pe munte… E de ajuns să privești în jur, să tragi adânc aer în piept… și nu ai cum să nu zâmbești, și înăuntru și în afară. Iar dacă ești pe bicicletă, senzația de libertate e unică, greu de transpus în cuvinte, greu de tradus – ca să știi, trebuie să fii tu, bicicleta și cărările nesfârșite ale naturii, ale lumii pe care urmează să o descoperi de aproape, de foarte aproape…

Plouă, plouă, plouă, vreme de drumeție…

Se anunța ploaie și furtună la munte. Da, clar, vreme de drumeție pe bicicletă, mai ales că ploaia o să țină mașinile în parcare. M-am uitat la bicicleta mea, fără echipament de ultimă oră, fără inscripții de marcă, grea, o bicicletă simplă, și despre care mulți mi-au spus că e o nebunie să pornești cu ea la drum lung. Dar, așa nebunie cum e, am făcut peste 28.000 de kilometri, cu bagajele în spate, prin toată țara, și nu numai.

Masivul Vlădeasa, aflat la o oră și jumătate de mers atât dinspre Zalău, cât și dinspre Cluj, e o destinație superbă pentru mountain biking, văile sale sunt deosebit de frumoase, presărate cu cascade, stânci, peșteri, poieni și izvoare. Iar dacă planurile de drumeție înseamnă și înnoptatul în zonă, atunci sunt câteva pensiuni acolo, la prețuri accesibile și nu foarte aglomerate, plus cabane de închiriat, depinde de buzunarul fiecăruia.

Valea Cetății. Pietrocul cu Cruce

Cu plămânii gata să-mi iasă din piept, ud, împingând o bicicletă, ba chiar două, priveam înainte nu dorindu-mi să ajung cât mai departe, ci culegând bucăți de frumos din natura din jur. Și pentru că, atunci când nu ești singur, celălalt contează mai mult decât tine, te dai jos de pe bicicletă când celălalt nu mai poate, chiar dacă ți-e mai ușor la pedalat decât la împins, și pentru că tu poți mai mult, dai mai mult de la tine, așa cum și natura din jur îți oferă, fără să ceară ceva la schimb. Și ce contează dacă nu o să ajungi undeva anume, important e drumul către, important e să faci să fie frumos nu doar pentru tine…

Din Scrind-Frăsinet, chiar cum intri în sat, pe dreapta, Valea Cetății te duce către culmea muntelui, însă, după un urcuș ușor, panta începe să devină din ce în ce mai abruptă, pe măsură ce te apropii de vârful Vlădeasa (1.836 m). Evident, pe bicicletă nu poți să o iei de-a dreptul, ci pe ocolite, mult prea complicat, așa că, dacă vrei să ajungi pe vârf, e mai bine să pornești din Săcuieu, pe la Cabana Vlădeasa, un traseu dificil, de altfel, și acela. Însă, pe Valea Cetății, după ce treci de cele câteva cabane răsfirate de-a lungul văii, ajungi lângă Pietrocul cu Cruce, o ditamai stânca, apărută aproape de nicăieri.

Am văzut-o și de departe, însă, oprit lângă un șir de stupi de albine, pentru o poză, după ce am fost tamponat de câteva albine năuce, Pietrocul a părut un uriaș gata să te arate cu degetul, iar singurul gând a fost cum să ajungi acolo, cât mai aproape. Lasă, poate la întoarcere. Iar întoarcerea a venit mult mai repede decât credeam. După ceva timp de pedalat prin ploaie, și uneori împins de bicicletă prin noroiul punându-ți piedică la fiecare pedală, uneori pe pante de 14, 16 și chiar 18%, drumul, rupt de viiturile din zilele acelea ploioase, cu copaci rupți aruncați de-a valma, a devenit imposibil de continuat. Plus că ploaia nu dădea niciun semn că ar vrea să se oprească, dimpotrivă. Așa că am făcut drumul înapoi, apoi am luat-o pe un alt drum, care ducea și mai aproape de stânca uriașă – Pietrocul cu Cruce (Biserica Frăsinetanilor). Alte pante abrupte, pe traseul care duce la Refugiul Vlădeasa, aceeași ploaie măruntă, încăpățânată, renunțat înainte să începi să dârdâi de frig, înapoi, pe lângă Pietroc, în sat…

Valea Stanciului. Pietrele Albe

Cascada Vălul Miresei e deja bine-cunoscută, vara, mai ales la sfârșit de săptămână, drumul care duce la ea e la fel de aglomerat ca un bulevard în oraș la orele de vârf. Totuși, merită să mergi până acolo, priveliștea e deosebită. Iar dacă ai simț de aventură, există un traseu pe tiroliană, deasupra cascadei, care sigur o să-ți pompeze adrenalină prin vene. La intrarea în parc există pancarte care te anunță, clar de tot, că nu ai voie motorizat acolo, din respect pentru natură. Evident, aproape nimeni nu bagă în seamă asta și își cară fierătăniile poluante până la cascadă, iar dacă ar putea, ar intra și sub cascadă, la un spălat gratis de mașină. Totuși, dacă aveți bun-simț, lăsați mașinile la intrarea în parc, cei doi kilometri până la cascadă sunt o plimbare mai mult decât plăcută.

Am trecut de cascadă, am urcat panta abruptă care te duce deasupra ei, apoi am trecut și de punctul Salvamont și de cei câțiva grătaragii din zonă. Drumul, destul de ușor, e chiar reconfortant, și, după vreo doi kilometri ajungi la o zonă cu nisip, de unde, în dreapta, se zăresc niște stânci. Evident, am lăsat drumul forestier și am luat-o într-acolo. Am urcat peste un covor de piatră, de parcă ar fi curs pe acolo, cândva, lavă, apoi am intrat în pădure, și, după puțin timp, am dat de o pantă mult prea abruptă pentru pedalat. De fapt, de acolo, împinsul bicicletei a devenit o obișnuință. Însă peisajul din jur ne-a făcut să uităm de efortul depus, și tot împingând, am ajuns aproape de baza stâncilor – două roci sedimentare calcaroase uriașe, albe, aproape lucioase, foarte abrupte. Am lăsat bicicletele sub un brad.

De sus, de pe stâncă, priveliștea te amețește, și la propriu, și la figurat. Iar cățăratul fără bocanci, cu pantofii pentru bicicletă, a fost chiar o provocare, e drept, una fortuită – împinși de dorința de a ajunge sus, pe vârf, am uitat că nu eram echipați pentru așa ceva. Totuși, a meritat fiecare bolovan luat peste picioare. Dedesubt – verdele pășunii, presărat cu brazi și cărări de piatră. În dreapta, Transvlădeasa. Și am mai fi rămas, făcându-ne planuri, ori privind încântați în jur, dar deasupra, norii negri se adunau cu viteză, dând semne de furtună, și numai de fulgere nu duceam lipsă acolo, pe creastă, pe post de ținte mobile. Așa că am dat semnalul de coborâre. Rapid, cât se poate de rapid. Și nici n-am apucat să coborâm bine de pe stânci, că fulgerele au început să apară. Am recuperat bicicletele, apoi, dându-ne seama că suntem și mai expuși, cu bicicletele din metal lângă noi, am luat viteză, către pădure, privind mereu în urmă, la Pietrele Albe, ca și cum am fi lăsat acolo niște prieteni.
…

Da, mersul pe bicicletă a devenit un sport, în care fiecare vrea să arate cât de bun e, în care privitul la cronometru și la inscripțiile de marcă ale pieselor și echipamentului nu mai lasă loc de admirat lumea din jur.

Pentru mine, bicicleta înseamnă, în primul rând, libertate. Libertatea de a evada din lumea motorizată, computerizată, de a fi tu cu tine însuți, pedalând oriunde există un drum, o cărare, o dorință, libertatea de a descoperi lumea de aproape, de foarte aproape…