– Hai, că o să îți placă, Călin!, mi-a spus Ancuța la telefon. Mergem la Șinteu, unde o să facem un ritual fain la nuntă, apoi mergem la Huta Slavia. Să vezi ce fain o să fie.
Acuma, eu eram pe coclauri, și fix numai la asta nu mă gândeam, ca a doua zi să o fac pe însoțitorul. Însă de dragul Ancuței (o știu de mult, și știu cât de mult contează pentru ea toată treaba asta cu zânele), și pentru că eram chiar curios ce o să fie, am zis că o să merg. Oricum, în mintea mea era ceva de genul că nu o să dureze foarte mult, 3, 4 ore, apoi ne întoarcem acasă și pot să dau o tură cu bicicleta prin pădure. Da de unde! Am plecat la 10 dimineața și ne-am întors aproape la 10 seara. Însă, una peste alta, a fost o experiență faină.
Cum e să fi însoțitor de zâne, fie ele și silvane?
Păi, se iau 4 dintre ele, se urcă în mașină, apoi se ia în direcția Șimleu Silvaniei. Acolo unde, zice Ancuța, ne regrupăm.
– Unde ne regrupăm?, întreb ca un șofer (plus însoțitor de zâne) responsabil.
– Vedem noi după ce ajungem în Șimleu.
Sincer, asta cu ”vedem noi” nu prea sună bine aproape în nicio situație. Nu de alta, dar niciodată nu iese cum ar trebui. De data asta, însă, că tot însoțeam zânele silvane, am zis că o să iasă bine.
Mi-am dat seama că nu o să fie chiar așa după ce eu ajunsesem în Șimleu și, după două convorbiri cu Ancuța, înțelegerea a fost ca eu să opresc undeva după calea ferată, acolo unde-s parcate niște motociclete (mă rog, ce a mai rămas din ele) și să aștept acolo.
Știam locul, am fost nu o dată în căutare de piese, pe vremea când aveam motociclete, toate vechi și mereu cu câte ceva de reparat. Așa că am căscat ochii mari: ”Cum să opresc acolo? Că, din câte știu, nu prea ai unde.” Da, ar fi trebuit să și spun asta cu voce tare și să aleg eu un loc de întâlnire, că tot cunosc orașul. N-am făcut asta. De ce? Ee, asta are legătură cu timiditatea care fix atunci când nu e loc de ea, poc!, te trage pe dreapta.
Bun. Deci opresc, cu tot cu zâne, după calea ferată. Mi-am dat seama că parcasem aiurea după privirile tuturor celor care treceau pe lângă noi cu mașina. Mulți, de altfel.
Am ieșit din mașină și l-am întrebat pe omul care stătea în mica clădire de lângă calea ferată (acar, probabil), peste drum:
– Bună ziua! Eu am parcat aici, dar oare e bine, nu încurc pe careva?
Omul se uită la mine și dă din mână a ”las’ că nu-i bai”:
– Apoi, nu-i tare bine, da n-a fi bai.
– Da de ce? Se circulă? Că dacă da, să mă mut mai încolo.
– Nee, se circulă, da așe, mai rar. Doară n-a veni fix amu mașina. Că nu se prea circulă pă strada asta. Da dacă ti-i da mai la o parte, către vale, bine a fi.
N-am terminat bine discuția, că a venit mașina. Una din ălea puține care mai circulă pe strada respectivă. Cumva, cumva, m-am dat la o parte, iar mașina a trecut pe lângă noi – 4 zâne și încă unul, însoțitor de zâne. S-au uitat oamenii ciudat la noi, dar au fost de treabă, n-au zis nimic, așa că am rămas pe loc, așteptând.
După un timp, apare mașina condusă de Ancuța. Zâmbesc larg (în sfârșit!…), apoi dau să ies din mașină, să o dirijez, pentru o parcare cât de cât responsabilă. N-a fost să fie. Nici măcar nu a oprit mașina, ci, în trecere, a spus scurt: ”Haidaț!”.
”Haidaț!”? Asta-i tot, asta-i toată regruparea?
M-am urcat buimac în mașină, apoi am izbucnit în râs. Cu tot cu zâne. Până la urmă, toată treaba asta a fost ca un banc bun. Numa bun de degajat atmosfera.
Mire de nevoie. De două ori
La Șinteu, zânele, cu tot cu Ancuța, aveau un fel de ritual de pus în scenă. M-am așezat mai la o parte, pe iarbă, de unde am auzit-o pe Ancuța spunându-le femeilor ce trebăluiau acolo, la locul unde avea să fie petrecerea de nuntă: ”Am venit cu zânele.”
”Aha”, mi-am zis în gând (deși se prea poate cu voce tare), ”dacă am venit împreună, asta înseamnă că eu sînt zân?” Răspunsul a venit din spatele meu, sub formă de molfăit. M-am întors în direcția respectivă. De la câțiva metri distanță, două vaci mă priveau cu ochii mari: ”Tu, zân? Mă, băiete, mă, cum să fii tu zân? Te-ai uitat la fetele ălea? Le-ai văzut că arată ca niște zâne? No, acuma uită-te la tine. Ți se pare că arăți ca un zân?”
De uitat n-aveam cum să mă uit la mine pe de-antregul. Dar vacile aveau dreptate, nu arătam deloc ca un zân. Oricum, ca să nu le dau satisfacție, m-am ridicat din iarbă și am intrat în curtea unde zânele aveau repetiție.
– La fix, zice Ancuța. Că avem nevoie de un mire.
– Ancuța, fii serioasă. Cum să fiu eu mire? Mai bine nu.
– Călin, stai liniștit, că-i numai de probă, nu ți se întâmplă nimic.
– Sigur? Că dacă se prinde de la repetiție și pune că mă-nsor? Că nu vreau asta.
Am fost asigurat că nu se prinde însurătoarea de mine, așa că m-am dat drept mire. Ba chiar de două ori. A treia oară cred că Ancuței i s-a făcut milă de mine, de gesturile (pe care le credeam mascate, dar se vede treaba că nu) de om care vrea să fugă de acolo, așa că mi s-a dat liber. Nu de tot. Doar până la plecarea spre cealaltă destinație, la Huta Slavia.
Fete faine: Ancuța și zece zâne în alb
Acuma, chiar dacă am tot râs în prima parte a zilei, după un timp m-am liniștit. Oarecum. Și le-am privit mai bine pe adolescentele ăstea îmbrăcate în alb. Ba chiar le-am întrebat pe unele dintre ele despre ce, cum și de ce fac toată treaba asta. Fiindcă nu-i deloc ușor să fii în atenția celor din jur. Iar zânele silvane chiar sînt în centrul atenției, atunci când se desfășoară.
Deci, de ce fac asta? În primul rând pentru că le place. Dar și ca să se dezvolte ca personalitate individuală, să își învingă teama de a ieși în societate, să învețe să își controleze emoțiile, să se descopere ca om, să învețe să nu le fie frică să fie în atenția celorlalți. Și, sincer, exercițiul ăsta de dezvoltare a personalității, de autodescoperire ar trebui să fie (chiar, ori mai ales, prin dans) o activitate inclusă în programa școlară, opțional.
În a doua parte a zilei le-am privit altfel. Și pe adolescentele îmbrăcate în alb, și pe Ancuța, a cărei grijă față de zânele ei, cum le alintă de multe ori, s-a manifestat mai mult ca o prietenă mai mare. Și mi-a plăcut foarte mult asta. Că a ales să le fie prietenă, lăsându-le să se manifeste, să se organizeze singure, așa cum au învățat, ea, Ancuța, fiind acolo ca un punct de sprijin pentru ele. Le-am urmărit altfel decât în prima parte a zilei. Am urmărit dansul lor delicat în alb ca pe o declarație adolescentină de dragoste de viață. Și le-am văzut așa cum sînt: niște fete faine.
