O zi pe șantierul arheologic de pe Măgura Șimleului. Întâi de toate, omul

Dacă ar fi să descrii modelul de bază, imaginea clasică a arheologului, l-ai putea descrie pe Horea Pop: gata să mute munții (chiar și la propriu, că îl ajută și statura) ca să descopere cine știe ce tezaur, cu o privire specifică omului dedicat meseriei ori pasiunilor lui și (iar asta e obligatoriu pentru un arheolog adevărat) mereu cu poveștile la el.

”Servus Călin. Între 23 august și 3 septembrie voi săpa la Șimleu pe așa-zisa Dacidava. Te aștept să-ți satisfaci curiozitățile”, mi-a trimis Horea mesaj, înainte de a începe săpăturile.

Ce are deosebit mesajul? Substratul. Adică am știut că invitația lui Horea e una sinceră. De asta i-am și dat curs, așa că luni, în a șasea zi de săpături în cetatea de pe Măgură, am fost acolo.

”Bine, mă”, mi-ar spune Horea, ”lasă tu scrierile despre mine, că nu asta-i important”. Însă, cel puțin pentru mine, în primul rând contează omul, atunci când vine vorba despre tot ceea ce înseamnă activitate, creație umană. Iar asta pentru că realizări sau opere ori creații nu apar de la sine, nu-s posibile fără factorul uman. De asta, dacă e să scriu despre campania de săpături arheologice de pe Măgura Șimleului, scriu, în primul rând, despre omul Horea Pop.

”De când eram la liceu mi-am dorit să vin să sap aici, pe Măgură”, îmi spune Horea, privind casetele proaspăt săpate în cetate, sus, deasupra Șimleului Silvaniei. Și nu a spus-o oricum, ci cu o evidentă încântare specifică celor cu vocație. Iar mie îmi plac oamenii care se aruncă cu capul înainte în direcția de unde le vine chemarea.

Acuma, să sapi o zi întreagă doar așa, că poate găsești ceva, poate părea banal. Însă săpăturile ăstea sunt o incursiune, la propriu, în istorie. Și chiar dacă la sfârșitul zilei găsești un cui medieval, un inel de bronz, cioburi ori ceva mărunțișuri, sau chiar nimic (asta și din cauză că locul a fost bătut de braconieri la greu, de-a lungul timpului), fiecare detaliu e o cărămidă la temelia istoriei acelui loc. Mai ales pentru un arheolog ca și Horea Pop, care ”traduce” fiecare ciob, fiecare urmă, ca și cum ar citi niște etichete: ăsta-i vas de adus apă dacic; ăsta-i ornament de pe haine; ăsta-i ciob din perioada Arpadiană…”.

”Nu te plictisești?”, m-a întrebat Timea, arheolog și ea la Muzeu, care, împreună cu o grupă de studenți, l-a însoțit pe Horea. Să mă plictisesc? Nici vorbă. Totată desfășurarea de forțe de acolo, atent (chiar foarte) supravegheată de Horea, a fost ca și cum aș fi citit o carte, care se scria atunci și acolo. Mai ales că Horea are întotdeauna ceva de povestit, ceva de spus. Iar mie, așa cum v-am spus, îmi plac oamenii care au poveștile la ei. Chiar și întrerupte, des, de indicații și observații adresate celorlalți, așa cum o făcea Horea: ”Aici am găsit primul meu tezaur, în 1997. În total am găsit șapte… Mă, cum ți-am zis eu să faci? Nu așa, că rupi sfoara. Paralel cu marginea. Nu cu lopata. Ia, mă, știoaca… Acuma, locul ăsta a fost braconat la greu, iar cei care au săpat aici au făcut-o haotic. Însă, săpând, ne putem face o idee mai bună despre cum s-au succedat straturile istorice… Mă, dă-o, mă, naibii, nu arunca pământul așa, aruncă-l ordonat, peste margine. Nu cu hârlețul, cu lopata. Unde-s, mă, lopătarii?…”.

Nu, nu m-am plictisit deloc. Dimpotrivă. Iar asta pentru că orice carte e frumoasă nu doar dacă e scrisă frumos, ci mai ales dacă personajul principal are farmec. Iar cartea celei de-a șasea zile a săpăturilor arheologice pe de Măgura Șimleului a avut un personaj principal care este o poveste în sine: Horea. De asta am ales să scriu, în primul rând, despre el.

Acuma, pentru că trebuie scris și despre ce e vorba, atunci când vorbești despre săpăturile de pe Măgură, o să transcriu, cu voia lui Horea, ceea ce a scris el despre asta. Nu de alta, dar să dăm Cezarului ce este al Cezarului:

”În perioada 23 august – 3 septembrie, Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău va relua, cu cea de-a 11-a campanile, cercetările arheologice la Șimleu Silvaniei pe dealul Cetate-Varhegy, în cadrul programului Cetățile necunoscute ale Sălajului și Sacru și profane la dacii din nord-vestul României. Fondurile nu sunt suficiente, dar cu participanții, studenți de la Universitatea de Vest din Timișoara, de la Universitatea din București și cu voluntari, vom încerca să completăm imadinea organizării interne a fortificației medievale și să surprindem elemente păstrate ale locuirii dacice de pe platoul superior.

Situl este unul excepțional ce domină orașul dinspre nord cu o diferență de nivel de 170m față de acesta și culoarul râului Crasna. Șondaje și intervenții amatoricești s-au făcut de-alungul timpului, iar cercetările sistematice au debutat abia în anul 1992 și s-au derulat până în anul 2014 cu intermitențe. Locuirea pe deal începe în bronzul mijlociu, dar cea mai intensă se constată în epoca dacică (sec 1 î.Chr.-1 p.Chr.). În această perioadă sunt amenajate succesiv trei fortificații din lemn și pământ care barau calea de acces pe șaua de legătură sau înconjurau concentric mamelonul superior al dealului.

În cercetările arheologice au fost descoperite locuințe, șoproane, cuptoare menajere, vetre de foc, gropi de provizii și rituale. A fost cercetat și un atelier metalurgic în care se realizau și replici fidele ale monedei romane ale vremii. Inventarul arheologic dacic descoperit este extrem de bogat: veselă dacică, instrumente și ustensile din fier, bronz, lut, piatră, os, accesorii vestimentare și podoabe din fier, bronz și argint, arme și elemente de echipament militar din fier și bronz, monede dacice, celtice, grecești și romane izolate din bronz și argint și două tezaure de monede romane din argint.

Fortificația, care era de altfel reședința aristocratică ce stăpânea și proteja așezarea civilă de la baza dealului, a fost cucerită și distrusă la războaiele daco-romane de la debutul sec. 2 p.Chr. Abia în sec. 11 pe deal este amenajată o altă fortificație, medievală de astă dată, cu mai multe faze din lemn și cu două faze din piatră începând cu sec. 13. Cetatea din piatră, ridicată din inițiativă nobiliară, avea o incintă cu zid gros de 2,6m, cu diametre de 30x40m prevăzută spre NV cu un donjon (turn) cu plan aprox. pătrat (8x8m la exterior și 5x5m la interior) păstrat pe max. 5 m elevație. În interiorul reședinței nobiliare a fost amenajată și o fântână adâncă din piatră cu diametrul de 3m și mai multe locuințe cu pardoseala realizată din mortar.

Inventarul fortificației medievale, care a funcționat până în sec. 15, este ceramic, dar mai ales metalic: unelte și ustensile din fier, arme (cuțite, vârfuri de săgeți) și elemente de harnașament și echipament militar (fragmente de armuri, zale, pinteni, zăbale), piese de vestimentație (aplici, inele), materiale de construcție (cuie, scoabe), monede ale regilor arpadieni sau din alte centre de emisiuni. Bineînțeles că ne-am confruntat și cu legenda tunelului care leagă cetatea de castelul din centrul orașului, dar e greu să convingi deși aduci toate argumentele logice și raționale. Din colectivul care a participat la cercetările arheologice au făcut parte regretatul dr. Mircea Rusu (primul responsabil științific), Horea Pop (actualul responsabil), Bejinariu Ioan, Csok Zsolt, Culic Daniel, Ioana Marchis, Teodor Talos.”


Leave a Reply

Your email address will not be published.