Și-a încheiat momentul muzical și a vrut să plece, apoi s-a răzgândit, s-a oprit preț de încă câteva clipe în fața publicului, zâmbind cald, public căruia, pentru puțin timp, i-a oferit o parte din sufletul ei artistic, apoi cuvintele au apărut sincere: “Să știți că Zalăul e pomenit mereu, în concertele pe care le susțin în toată lumea.”
Începuturi
E greu să îți urmezi calea, copil fiind, fără a avea suportul părinților, și nu toată lumea are parte de asta. Oana Lianu, în schimb, a avut parte de sprijin din partea părinților, mai ales din partea tatălui ei, muzician, cel care a fondat și condus grupul instrumental “Folclorica”. El a fost cel care a remarcat talentul Oanei, așa că a înscris-o la pian, la Școala de Muzică din Zalău, unde a obținut, timp de opt ani, locul I la muzică clasică. Apoi, din cauza unei operații la degetul arătător al mâinii drepte, a fost nevoită să lase pianul, însă, datorită faptului că tatăl ei, între timp, a inițiat-o în arta instrumentelor de suflat populare, s-a orientat către nai, la sugestia tatălui ei, care, spune artista, s-a gândit că naiul este un instrument care nu necesită nici un fel de digitație. Așa a început cariera naistică, de succes, a Oanei Lianu, numită, mai târziu, prințesa naiului, nai căruia i-a dedicat, așa cum spunea publicului, cărțile și lucrarea ei de doctorat.
În fața publicului
A doua zi a festivalul Muza Fest, de la Zalău, a adus-o pe Oana Lianu, în fața publicului, mai mult ca o surpriză oferită de Ozana Lucaciu, prietena ei de o viață. Eu știam că vine, așa că am fost acolo pentru ea – o auzisem cântând la emisiunea “Românii au talent” și mi s-a părut un talent extraordinar, o altfel de muzică, care nu are cum să nu te atingă sufletește. Așa că am fost acolo, în primul rând, pentru ea.
A început cu cavalul, instrument muzical asemănător cu un fluier cu cinci găuri, dar mai mare ca acesta, făcut din lemn de paltin sau de alun. Iar sunetele grave, create de artistă, mistice chiar, pot să spun că au fost cele care m-au impresionat, poate, cel mai mult, dacă e să aleg un instrument din cele la care a cântat. Apoi a urmat tilinca. Instrumentul muzical popular de suflat, asemănător cu fluierul, dar fără găuri laterale, făcut din scoarță de copac, a prins viață, iar trilul de ciocârlie care răsuna în sală a readus la viață, cel puțin pentru mine, poveștile cu haiduci. Și a rămas același decor al imaginației și când a continuat cu fluierul autohton românesc, cu sunetele lui simple, jucăușe, iar, mai apoi, cântând la două fluiere cu o lejeritate extraordinară. A venit rândul ocarinei, instrument confecționat din lut ars sau lemn, cu sunet plin, de parcă ar fi fost înăuntru un stol de păsări, despre care ne spune că îl are de la tatăl ei, la fel ca alte instrumente la care cântă pe scenă. “Următorul instrument pe care o să vi-l prezint este drâmba, care este, de fapt, o lamelă de oțel care se ține între dinți și se face să vibreze atingând lama cu degetul. La drâmbă nu se pot cânta, la propriu, melodii, așa că am să vă spun ce melodie am să cânt, ca să vă puteți face o idee.” Nu se pot cânta melodii? Am zâmbit, știam deja ce avea să urmeze. Și nu numai că a cântat melodia de parcă ar fi fost cu versuri, dar sunetele ciudate, care nu știi de unde să le iei, vibrațiile acelea pline de încărcătură muzicală m-au dus de-a dreptul în Tibet. E clar, e favoritul meu. Sau poate cavalul?
Naiul. I-a dedicat cel mai mult timp, se vedea clar că e instrumentul ei de suflet, și momentul muzical a fost pe măsura talentului ei. Niște tuburi de lemn, lipite laolaltă, dar care pot să spună atât de multe, dacă e în mâini potrivite. Și, ca să spună și mai multe, de parcă nu era de ajuns istoria muzicală de până atunci, Oana Lianu spune că, acum câțiva ani, cred că doi, dacă mai țin bine minte, și-a descoperit vocea. Așa că aduce la viață “Blestem”, al Mariei Tănase. Da, știu că poate suna patetic, însă interpretarea Oanei a fost una din cele mai bune din câte am auzit vreodată. Poate cea mai bună, chiar dacă a fost mai mult un rezumat, totuși, pasiunea și vocea deosebită a artistei au reușit să impresioneze. Clar. Este un virtuos al instrumentelor muzicale de suflat prezentate până atunci, însă, Oana Lianu, vocea ta este, de departe, cea care te definește. Incredibil cât de multe poate să spună, cât de frumos poate să sune. Sună patetic? Și ce dacă? Și chiar dacă “Mocirița” cântată apoi la nai a fost la superlativ, chiar dacă tehnica deosebită a fost dusă la un nivel foarte înalt, chiar dacă a făcut pianul să prindă viață, totuși, vocea, pentru mine, a fost cea care a făcut muzica să fie muzică. Mi se părea că pianul, deși în mâinile unei profesioniste, încearcă, degeaba, să țină pasul cu muzica creată de vocea incredibilă a Oanei Lianu.
Epilog?
“Sunt inseparabil legată de orașul Zalău, primii 18 ani de viață trăiți aici au contribuit definitiv la formarea mea atât ca om, cât și în cariera mea artistică”, a scris în cartea lansată în aceeași zi în care a concertat la Muzeul Ioan Sima. Ba, mai mult. Eu spun că, prin tine, Zalăul a contribuit, definitiv, la a face și mai frumoasă acea lume a sunetelor, acea lume pe care oamenii o numesc, simplu, muzică.
