Când am ales să luăm la pas orașul Obernburg de pe râul Main, am avut câteva motive la purtător: proximitatea – pentru că acolo locuiesc acum părinții mei și bunica, după ce s-au mutat din România, dar și faptul că este așezat pe fostul Limes Roman. Adică fix așa ca multe orașe din România noastră, unele chiar micuțe, încât le trecem mult prea ușor cu vederea, deși dacă le-am asculta povestea, am fi la final îmbogățiți.
Așadar, azi vă spun despre Obernburg am Main, cu mențiunea că povestea lui ar putea fi povestea atâtor orașe din România!
A fost odată ca niciodată un loc unde un râu mic, numit Mümling, se vărsa în râul mare, Main, un loc marginit de-o parte de apa șerpuitoare, iar în alta de un lanț de dealuri destul de abrupt. Și taman acel loc le-a picat cu tronc legiunilor romane, care au decis să ridice o așezare zisă Nemaninga, de unde să poată proteja drumul de piatră Limes Germanicus ce trecea pe acolo.
Scurtă plimbare prin istorie
Inițial, romanii au ridicat așezarea din lemn, dar undeva pe la jumătatea secolului al doilea după Christos, au construit un castru din piatră. Orientat către râul Main, cu o formă aproape rectangulară și cu o suprafață de 2.9 hectare, castrul a adăpostit soldații din Cohors III Aquitanorum equitata.
Ce e interesant de descoperit în timpul prezent e că și orașul actual – partea veche – se mulează pe amprenta fostului castru roman, inclusiv în ceea ce privește străzile. Spre exemplu, Römersteasse (Strada Romană, n.r.) urmează cu fidelitate fosta Via Principalis de odinioară.
În special în zona veche, o simplă plimbare te face să dai peste o mulțime de semne și rămășițe ale romanilor aici, de la pietre inscripționate la artefacte ce își au acum locul în Muzeul Roman, un muzeu ce mie mi-a amintit mult de Muzeul Județean de Istorie Zalău – Sălaj.
După încheierea perioadei romane, așezarea a fost călcată de alemani și de franci, a luat numele de Obernburg și abia in 25 martie 1313 a fost ridicată la rangul de oraș. Zidul ce înconjura clădirile a fost înălțat la 5.5 metri și au fost construite patru turnuri cu porți de intrare în oraș, trei din ele păstrându-se și în prezent. Secolele ce au urmat au adus și ele schimbari, comerțul pe Main s-a intensificat, iar oamenii locului au învățat să folosească apa râului nu doar pentru transport, ci și pentru canale de irigații ori mori de apă.
Case de acum 500 de ani
Casele ce s-au păstrat de acum câteva secole sunt impresionante prin detalii și se găsesc în număr mare în zona veche a orașului. Multe din ele sunt construite având o structură de lemn, un fel de cadru rigid de grinzi verticale, orizontale și diagonale, cu goluri între ele umplute cu paie, ramuri și trestii amestecate cu lut. Totul era apoi tencuit în alb, iar familiile mai înstărite decorau fațada casei cu picturi sau cu panouri sculptate în lemn.
Cei care au vizitat orașe germane sau au aruncat măcar o privire la televizor știu sau au în minte aceste case ce populează burgurile Germaniei.
La plimbarea noastră prin Obernburg, undeva pe o stradă nu departe de albia râului, ne-au atras atenția două case. Una ridicată în 1556, adică acum aproape 500 de ani. O casă care stă în picioare, este locuită și arată chiar mișto, râzând în soare din spatele ferestrelor cu perdele dantelate.
Pe fațadă, sus și centrat, stă vizibil anul construcției – 1556, așa cum deja am precizat. Nu mi-am putut opri gândurile care au fugit brusc, înapoi în istoria ținuturilor românești.
La noi, in 1556 lucrurile stăteau cam asa: în Transilvania venea la putere Casa de Zapolya, în Țara Românească domnea Pătrașcu cel Bun (a stat puțin pe tron – 4 ani – Valahia secolului al XVI-lea trecând printr-o perioadă tulbure, când domnitorii se săpau la greu unul pe altul și abia de reușeau să stea în scaun câteva luni ori câțiva ani); iar în Moldova, eh aici cel care tăia și spânzura după cum pofteau mușchii lui era Alexandru Lăpușneanu, cel rămas în istorie pentru cruzimea lui și pentru fraza “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pre voi”. Clar că respectivul nu a înțeles că iubire cu sila nu se poate, dar asta e altă poveste.
Cealaltă casă – și ea veche și trecută prin sute de ani – a fost ridicată în 1603 – adică la 2 ani după ce Mihai Viteazul a fost asasinat pe câmpia de la Turda. Asta așa, ca să ne facem o idee cât mai clară despre secolele de istorie pe care și a doua casă le poartă în spate.
Ce mi-a trecut prin cap
Am stat minute bune și m-am uitat la ambele clădiri, mi s-a părut și încă îmi pare că au o putere extraordinară de a face față timpului. Mult mai bine, în orice caz, decât reușim noi, oamenii, mai ales că ne pierdem mai totdeauna în lupte mărunte și micuțisme ce ne consumă din interior spre exterior. Dat fiind că suntem atât de goi în interior, încercăm din răsputeri să cosmetizăm exteriorul, să pozăm în mai frumoși, mai bogați, mai dotați, mai realizați, mai de succes, mai, mai, mai. Suntem atât de prinși de ideea de a (ne) demonstra puterea și talentele, încât în cele mai multe din cazuri, uităm să trăim. Și se duce viața și ne ducem și noi cu ea și tot între patru scânduri ajungem să dormim somnul de veci, indiferent cât de potent e contul bancar. Și e trist. Cum ziceau romanii, “Sic transit gloria mundi” (Așa trece gloria lumii, n.r.), deși de preferat ar fi să ne trezim și să înțelegem lumea cu sufletul, privind din interior în afară. Pentru că fațadele sunt frumoase și de apreciat și de dat Like doar când sunt fațade de case și nu fațade umane. Vă invit să luați la pas orice oraș vechi, din orice colț al lumii, veți găsi și de unele, și de altele și veți avea șansa de a afla povești cu duiumul.
