Habar nu aveam să înot. Ba chiar aveam o frică destul de accentuată de apă. Însă, în acea zi, am dat frica la o parte, m-am dezbrăcat de haine, rămânând doar în chiloți, și am intrat în balta cu noroi. Apoi, am închis ochii. Când i-am deschis după câteva secunde, în fața mea se întindea un ocean imens. M-am lăsat cu totul în apă și am început să dau din mâini și din picioare bezmetic, mai mult scufundându-mă și înghițind apa murdară, decât înaintând în vreun fel. Însă era deja prea târziu să mă mai gândesc la asta, balta se transformase, așa cum v-am zis, într-un ocean. Și nu foarte departe în fața mea era o insulă. Una specială, a cărei comoară era acolo doar pentru mine. Nu, nu era o comoară însemnând aur ori bani ori nestemate de toate felurile. Comoara asta era un fel de loc magic, care, odată ajuns în mijlocul lui, mă putea duce oriunde voiam. Și, cu muzica lui Jean Michel Jarre – Oxygene 2, pe care o ascultasem la un prieten, la casetofon, și care mi-a rămas în minte, am continuat ”să înot” către insulă.
Era doar o baltă mică cu noroi, undeva pe câmp, în nordul Moldovei, în satul Cuzăplac. O simplă baltă unde se bălăceau vacile și caii pe jumătate sălbatici ai satului. Însă pentru un copil aflat în ultimele ore ale vacanței la bunica era un adevărat ocean. Un ocean în care, odată intrat, puteai să ajungi pe acele insule misterioase despre care îți spuneau și cărțile copilăriei. Insule pline cu comori, a căror povești devin și ale tale, cel care ai ajuns acolo, chiar și dintr-un sat mic de lângă Prut, din cel mai nordic punct al țării. Un copil care mai avea doar câteva ore de vacanță, apoi urma lungul drum către casă: autobuzul care ne ducea la Dorohoi, de unde luam apoi trenul, unul din cele câteva pe care le schimbam în diferite stații, traversând țara de-a latul. Și s-ar fi scurs orele ăstea monoton, așteptând să vină autobuzul, dacă n-aș fi găsit balta asta cu noroi. Vreo zece metri în diametru și adâncă până la gât, la mijloc, atât era tot. Plus noroiul care, sub razele fiebinți ale soarelui de amiază, mirosea îndeajuns de tare ca să te ții de nas. Nu și pentru un copil cu imaginația mult prea bogată.
Cum de am reușit să traversez blata aceea cu noroi, habar n-am. Mai ales că m-am trezit din înotul meu către insula misterioasă cu comori brusc, de la strigătul verișorului meu (care era și el acolo), fix pe la jumătatea bălții. O baltă care, de acum, odată întreruptă aventura visării, era doar o baltă ca orice baltă cu noroi, și care mi-a trezit frica de apă mai tare ca de obicei. Iar asta pentru că nu mai ajungeam cu picioarele la fundul bălții. Am făcut singurul lucru care putea să mă salveze: am închis ochii, am oprit orice sunet și m-am întors în oceanul cel mare. Acolo unde eram un aventurier temerar, care putea să înoate la fel ca delfinii din jurul lui. Și, zâmbind, la fel ca orice alt erou din povești, am traversat oceanul. Apoi, pe măsură ce simțurile și strigătele verișorului meu mă aduceau pe jumătate la realitate, pentru a doua oară în toată aventura asta, am ieșit din balta cu noroi așa cum intrasem: în chiloți.
Și așa, jumătate un băiețel speriat, care și-a luat hainele peste noroiul adunat pe piele, jumătate un aventurier temerar care refuza să-și întrerupă visul, m-am întors la bunica. Acolo unde mama mă aștepta cu sufletul la gură, mai având doar jumătate de oră până venea autobuzul, iar stația era la capătul uliței, la câteva sute de metri. Nu m-a certat mama. Doar m-a privit zâmbind, așa cum doar mamele o pot face. În fața ei era un copil cu hainele ude, murdare cu noroi, dar cu ochii sclipind. Nu mai sînt (conform vârstei doar) un copil. Însă, de fiecare dată când în fața mea se află o baltă cu noroi (indiferent sub ce formă), închid ochii și mă arunc în cel mai frumos ocean cu putință. Acolo unde mă așteaptă insula mea misterioasă cu comori. Și poate de asta pot orice. Pentru că eu chiar cred că orice e posibil, atâta timp cât îți păstrezi inocența visării.
